Că nu e bine să fii din cale afară de faimos o ştie orice om de seamă. Brâncuşi (ca şi Eminescu) ar fi de acord cu asta. Dincolo de bucuria că arta ta a cucerit lumea şi de consecinţele minunate ale revoluţiei spirituale săvârşite de tine, mai există inconvenientul că posteritatea te zeifică în aşa fel încât încetează să te mai cunoască în profunzime. Asta s-a întâmplat şi cu Brâncuşi: îl iubim aşa de tare că nici noi nu mai ştim de ce. Acest eveniment vrea să încălzească imaginea lui de zeu si să-l aducă în prim plan pe „dacul” nostru dârz şi blajin, robust şi spiritual, plin de viaţă, dar şi cumpătat, exact aşa cum a fost.

„Vom începe prin a combate mitul nefondat cum că el e părintele sculpturii abstracte, propoziţie ineptă care continuă să circule în toată lumea. Brâncuşi n-a fost abstract, exact cum Picasso n-a fost. Ne-o spun amândoi răspicat cu propria gură. Ca să-l înţelegem pe Brâncuşi, prima dată trebuie să cunoaştem cum arăta sculptura românească în momentul apariţiei sale, chestiune de care nu se ocupă nimeni. Apoi de cât de violentă a fost „reforma lui estetică„ e discutabil. Unii, în loc de reformă sau revoluţie sculpturală, aleg să vadă o magnifică continuitate. Printre aceştia mă număr şi eu. Fireşte că occidentul, nefiind la curent cu tradiţia românească străbună şi cu milenarele noastre forme identitare a perceput ceea ce aducea Brâncuşi ca pe o zdruncinare din temelii. Exact aşa se simte prestaţia lui în vest.

Viaţa lui de copil sărac şi dornic de învăţătură e spectaculoasă ca vieţile lui Panait Istrati sau Marin Preda. Copilăria lui de ciobănel, zburdălniciile lui de plai, muncile de jos care i-au format caracterul, anii lui de formare în care dorul lui cel mai mare a fost să strângă bani  şi să facă şcoală, toate aceste amănunte participă la ceea ce va deveni Brâncuşi când munca, ambiţia şi disciplina îi vor oţeli caracterul. Acest om răzbătător, nici autodidact, nici produs academic e media aritmetică între fiinţa arhaică a poporului nostru şi cheful de reformă al întregii Europe estetice. În aşa măsură e media arimetică a acestora două, că am ajuns să ne certăm pentru atribuirea lui. Vestul îl vede ca pe un dac arhaic, noi românii afirmăm că fără vest ar fi trecut neobservat. Dar, de câştigat, l-am câştigat cu toţii şi nimeni nu ni-l poate lua. E al planetei Pământ, e Brâncuşi al tuturor.

Brâncuşi la el acasă nu şochează pentru că e prelungirea firească a ceea ce sunt românii dintotdeauna. Însă ne vom ocupa şi de viaţa lui privată, ideile lui, prietenii lui, detractorii lui, contextul parizian, dar şi lupta cu edilii ţării sale – care nici nu l-au înţeles şi nici iubit – şi multe alte amănunte care îl clarifică pe acest om genial care n-a căutat nici un moment gloria, ci doar liniştea modestă a marii creaţii. Gloria l-a căutat pe el şi l-a găsit împotriva voinţei lui, pentru că el umplea un gol existent în sculptura modernă, gol care nu a existat în pictură,  unde reformatorii s-au înghesuit la porţile avangardei.

 Vă aştept să-i strângem mâna bătătorită!” – Arina Gheorghiţă, lector