Luni, 13 mai, de la ora 19:30, Fundaţia Calea Victoriei organizează la Sala Luceafărul din Bucureşti Conferinţa MEET THE DREAMERS: Cum stăm de vorbă cu Dumnezeu? – Sandra Ecobescu în dialog cu Preotul Francisc Doboş, unul dintre cei mai apreciaţi teologi, omul care aduce credinţa, textele sacre, liturghia, dialogul cu Dumnezeu mai aproape de noi toţi, cu multă căldură, umor, profunzime şi smerenie.

Sandra Ecobescu, preşedintele Fundaţiei Calea Victoriei şi preotul Francisc Doboş, au  fost invitaţii Dariei Ghiu, în emisiunea Oraşul Vorbeşte de la Radio România Cultural, în data de 2 mai 2024.

Sandra Ecobescu, preşedintele Fundaţiei Calea Victoriei: „mi-am dat seama că în aceşti 16-17 ani de fundaţie am avut şansa să descoper tot felul de oameni, să ajung în preajma lor şi să-mi dau seama că dincolo de ce vedem în social media sau ce putem vedea de la distanţă, există oportunitatea de a crea dialoguri cu oameni absolut extraordinari, cu foarte mult bun simţ, pentru că aşa vor fi toţi visătorii pe care eu îi voi invita. Întâlnirea, apropierea de aceşti oameni poate crea schimbări în fiecare dintre noi”.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Vreau să discutăm despre acest visător. Va fi o discuţie care are ca titlu „Cum stăm de vorbă cu Dumnezeu?” şi putem porni şi noi, de fapt, de la această întrebare. Sandra Ecobescu, înainte de toate, cum s-a născut această serie în jurul visătorilor şi ce înseamnă să fii visitor, astăzi? Condiţia visătorului în societatea contemporană?

Sandra Ecobescu, preşedintele Fundaţiei Calea Victoriei: În primul rând, mi-am dat seama că în aceşti 16-17 ani de fundaţie am avut şansa să descoper tot felul de oameni, să ajung în preajma lor şi să-mi dau seama că dincolo de ce vedem în social media sau ce putem vedea de la distanţă, există oportunitatea de a crea dialoguri cu oameni absolut extraordinari, cu foarte mult bun simţ, pentru că aşa vor fi toţi visătorii pe care eu îi voi invita. Întâlnirea, apropierea de aceşti oameni poate crea schimbări în fiecare dintre noi. Am avut anterior o emisiune culturală la o televiziune care a generat o simpatie foarte mare a publicului şi mulţi mi-au zis ar trebui să fac un podcast. Dar eu mi-am dat seama că energia dintr-un studio e diferită de cea cu public. Şi recunosc, sunt dependentă de public şi de prezenţa fizică. În momentul în care facem un eveniment şi în faţa mea sunt 15, 20, 250, cum sunt la doamna Filitti, 300 sau 800 de oameni ca la Concertul de Anul Nou, energia aia pe care o simţi când eşti în comunitate cu ceilalţi este foarte puternică şi atunci între un podcast în studio şi eveniment cu public,  m-am gândit ce-ar fi să fac eu struţocămilă şi să am nişte invitaţi pe care să îi provoc să povestească din secretele lor, din instrumentele lor de supravieţuire, de inventare a realităţii, de motivare a celorlalţi.  Aceste personaje excepţionale, aceşti visători, aceşti creatori de luni, aceşti oameni care au în jurul lor comunităţi şi care înseamnă un exemplu de normalitate şi de curaj, pot prin contactul cu oamenii să aducă schimbarea. Asta este conceptul din spatele proiectului „Cunoaşte visătorii” sau „Meet the Dreamers”?

Părintele Francisc Doboş: „Când am auzit de titlul „Meet The Dreamers”, mi-am zis: „e cuvântul biblic. Iată visătorul! Haideţi să-l ucidem prin Vechiul Testament. Aici e istoria lui Iosif. Era fiul cel mai mic. Era cel mai iubit, iar fraţii lui au zis: Uite, pe el îl iubeşte cel mai mult Tatăl, el este moştenitorul. Toată povestea e că el ajunge să-şi salveze întreaga familie. Nu este ucis, este salvat de unul dintre fraţii săi. De ce să-l ucidem? Dar mai bine hai să-l vindem. L-au vândut şi a ajuns la curtea faraonului şi, de fapt, aşa a ajuns poporul israelit în Egipt, pe mâna celui mic, adică a celui pe care voiau să-l ucidă. Mintea mea când am văzut Visătorul: iată Visătorul.  Haideţi să-l ucidem. Şi fiind Joia Mare, evident, e totul în această dimensiune de Sacrificiu şi de Înviere”.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: E importantă această condiţie a Visătorului astăzi. Până la urmă, Visătorul e şi cineva extrem de ancorat în societatea contemporană şi lumea din jurul lui. Pentru mine, e o emoţie puternică să purtăm acest dialog. Părintele Francisc Doboş este unul dintre cei mai iubiţi teologi din România. Reuşiţi să atrageţi atenţia prin mesajele dumneavoastră, prin modul în care le livraţi. Aţi fost purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice şi sunteţi paroh al Biserici „Sacré Cœur” din Bucureşti. De-a lungul timpului, v-am urmărit şi mă uit pe pagina de social media şi putem porni această discuţi. Într-o epocă în care comunicăm din ce în ce mai mult digital pare că, în acelaşi timp, suntem tot mai puţin     într-un dialog cu noi în şine şi cu Dumnezeu. Pe de altă parte, dumneavoastră folosiţi aceste instrumente într-un mod extrem de inteligent să comunicaţi cu ceilalţi şi să nu vă pierdeţi contactul cu sinele şi cu Dumnezeu, Francisc Doboş.

Părintele Francisc Doboş: Când am auzit de titlul „Meet The Dreamers”, mi-am zis: e cuvântul biblic. Iată visătorul! Haideţi să-l ucidem prin Vechiul Testament. Aici e istoria lui Iosif. Era fiul cel mai mic. Era cel mai iubit, iar fraţii lui au zis: Uite, pe el îl iubeşte cel mai mult Tatăl, el este moştenitorul”. Toată povestea e că el ajunge să-şi salveze întreaga familie. Nu este ucis, este salvat de unul dintre fraţii săi. „De ce să-l ucidem? Dar mai bine hai să-l vindem”. L-au vândut şi a ajuns la curtea faraonului şi, de fapt, aşa a ajuns poporul israelit în Egipt, pe mâna celui mic, adică a celui pe care voiau să-l ucidă. Mintea mea când am văzut Visătorul: „iată Visătorul.  Haideţi să-l ucidem”. Şi fiind Joia Mare, evident, e totul în această dimensiune de Sacrificiu şi de Înviere. Cum putem să trăim bine orice moarte fără să mai murim zilnic şi mai ales de ciudă? O zic adesea şi aici iarăşi într-o notă care îmi este caracteristică, mă gândeam cu Visătorul adică Dreamers. Dar, eu ştiind puţin limba engleză, zic: „dar de ce nu Drumers?” Pentru că tot sunt Doboş. Aş fi adaptat un pic la toboşar cumva…

Dariu Ghiu, Radio România Cultural: Ce face un toboşar într-o formaţie până la urmă? E chiar foarte important rolul lui. Ţine ritmul…

Părintele Francisc Doboş: Istoric, ce făceau toboşari, erau cei care veneau şi îi însoţeau pe cei care trebuiau să vestească mesajul. Mesajul regelui pentru noi. Cine este regele? (…) Nu toboşarul este important ci mesajul, adică Cuvântul. Cuvântul cu C mare, Cuvântul care s-a făcut trup. E vorba de Dumnezeu în istoria noastră, pe care de multe ori îl luăm aşa ca un baiat bun. E bine să mai ascultăm de Dumnezeu, dar îl tot domesticim pe Dumnezeu cu toate ghilimelele de rigoare, încât să nu ne deranjeze prea mult ca să ne dea nouă dreptate.  De multe ori, nu poţi să ai Înviere fără să treci prin Moarte şi ideea este că noi toţi murim nu doar o dată, atunci la sfârşit,ci de  nenumărate ori pe zi: de frică, de ranchiună, sunt diferite feluri de a muri, dar care nu provoacă sau nu ne duc spre Înviere, spre o îmbunătăţire relaţională de multe ori şi rămânem sclavi propriilor noastre frici, pasiuni, dar nu pasiuni care să dezvolte, ci acele trăiri ale sufletului care sunt din zona egoismului, a neîncrederii. (…) Sunt toboşarul, încerc să fiu cel care încearcă să-i facă pe oameni atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. Trăim, evident, din feedback, de aceea este foarte importantă conexiunea cu oamenii în mod real. Suntem aici şi acest fel în faţa microfonului, ca şi cum ai fi la inima oamenilor, nu doar pentru a-i mângâia, ci pentru a-i provoca, pentru a-i face să-şi pună întrebări. Dar nu suntem, chiar dacă setea noastră este: „da, uite, să ni se spună cât de buni suntem sau cât de bine ne descurcăm sau ce facem”. Există întotdeauna un profet sau un prieten sau o voce care să ştie când să mă tragă de mânecă, când să-mi spună: „e, fii atent, uite asta ar putea să fie şi diferit.” Aşa cum cred că ar fi nimerit să existe în fiecare familie, între prieteni, nu doar atunci când ne trântim cuvinte grele pentru că am răbdat prea mult şi poate pentru că nu am ştiut să dozăm. Nu a fost o creştere împreună, a unei relaţii de familie, de iubire, ci m-am înghiţit şi nu am ştiut să spunem: „aici
poate ar fi bine sau uite asta aş vedea în felul următor”. Adică să devină un un dialog constructiv. Nu încercăm să dăm reţete de niciun fel. Sau poate că da, dar nu rămânem sclavii reţetelor, nici pentru Cuvântul lui Dumnezeu, nici pentru cele din bucătărie. Şi facem apel întotdeauna la acea bucătărie creativă a relaţiilor, a cuvintelor. În fond, altfel, nu ne dezvoltăm. Eu o spun adesea: „Cultura vine de la cult, adică e prelungirea cultului”. Poţi să tai cultura de la rădăcina ei, adică de la rădăcina ei divină. Cultul care e acea celebrare a lui Dumnezeu, în fiecare religie am putea spune. Dar în creştinism, în mod special în Biserica Ortodoxă, în Biserica Catolică, unde avem sfânta liturghie, adică nu doar partea Cuvântului, ci şi Euharistia, evident că şi celelalte biserici consideră lucrul acesta că celebrează Cina Domnului. Toate bisericile, în fond, au această dimensiune cultică. De la celebrarea lui Dumnezeu, de la o celebrare a Cuvântului care mă locuieşte, ajungem să nu mai folosim doar versete. Nu mai pronunţ versetele din Biblie, dar cuvintele pe care le folosesc, care ajung la urechea şi la inima oamenilor fără să-i pronunţ în mod direct numele lui Dumnezeu pot să îl conţină pe el sau viziunea despre viaţă şi despre veşnicie? Asta este una dintre întrebări.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Iar creativitatea cuvintelor dumneavoastră, s-a modificat în timp, se adaptează la noile generaţii. Cum e să întâlneşti de la copiii cei mai mici, de 3-4 ani, până la persoanele în vârstă? Trebui să-ţi schimbi, să te adaptezi? Vă e uşor să faceţi asta? Vă este natural?

Părintele Francisc Doboş: Nu mi-a fost natural, l-am învăţat. Nu există nimic care să fie atât de natural. Putem avea predispoziţie, evident, putem avea calităţi care pot fi dezvoltate. Dau deseori acest exemplu. Nu eram în stare să stau în faţa unui microfon. Nu era doar emoţie, era atac de panică. Tocmai intrasem în seminar ca să stau şi să predic oamenilor. Eram panicat de-a dreptul! Ce o să le zic oamenilor? Să învăţ texte pe de rost? Cum o să mă adresez când predict? Sau când ajungi să vorbeşti la urechea oamenilor mai ajungi la inima lor? Spui vorbele altora, vorbeşti din cărţi, limbaj de lemn, toată această preocupare care m-a marcat şi uneori m-a blocat. Am zis: eu acuma nu ştiu! Nu ai de unde nu înveţi până nu ai mentori. Nu descoperim noi apa caldă. Avem modalităţile noastre de a învăţa, de a ne lăsa provocaţi. Pentru că provocarea aici, cu paradoxuri şi noi paradoxuri, modalităţi creative şi re-creatoare de a fi serioşi şi aparent neserioşi. Asta este modalitatea cum te apropii de oameni de la orice vârstă. Cum le vorbeşti bunicilor? Cum le vorbeşti copiiilor lor? Nu am ştiut până nu am coborât şi nu m-am plecat aşa pe glezne sau în genunchi la un copil. Nu poţi să vorbeşti unui copil doar de sus, aşa din picioare. Te cobori. Şi zilele acestea am mai ieşit pe stradă, folosesc mijloace de transport în comun. Riscam să nu mai ştiu cum trăiesc oamenii, dacă eşti doar în parohie şi în biserică. Ieşi pe stradă, mergi în întâmpinarea oamenilor să-i vezi cum se distrează, să îţi dai seama care sunt aşteptările lor, ca atunci când îi întâlneşti să încerci să frângi pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, care să ţină cont de toate trăirile lor şi de traducerea lor relaţională.  În această lume în care trăim, de la club până la biserică şi înapoi, nu înseamnă că toate sunt echivalente sau că totul e la fel de profund sau de bun. Dar nu neglijăm zonele, geografia, dar şi timpul în care trăiesc oamenii.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Aş vrea să vorbim despre  fericire, bineînţeles, o temă a secolului în care trăim şi a secolului 20. Apar atât de multe cărţi, aceste cărţi în care eşti învăţat cum să trăieşti, cum să fii fericit, sfaturi peste sfaturi, acea psihologie practică. Spuneaţi la un moment dat că avem nevoie de mult mai puţin pentru a fi fericiţi. E o problemă, suntem într-o criză a fericirii contemporane? Spuneaţi de la club la biserică. Unii îşi caută fericirea în diferite locuri şi tot într-o disperare continuă se află, de fapt, şi nefericiţi.

Părintele Francisc Doboş: Ce este fericirea? Întrebarea e oarecum bună, dar greşită.  Întrebare ar fi: cine este fericirea? Că pentru mine evident că fericirea e relaţională plecând de la Dumnezeu, dar într-un om Iisus Hristos şi totul nu pot să existe mântuire şi fericire deplină. Tot Moarta şi Învierea lui Hristos. Că oamenii mai apoi se distrează. Da! Merg pe stadioane, e perfect adevărat, dar ajung să idolatrizeze momente de bucurie, de entuziasm. Dar după focul de artificii, ce rămâne? Reuşesc să mai aduc veşnicie în timp sau să transform timpul care să devină veşnic? Adică istoria noastră? Ştii că vom muri? Dar, până vom muri? Cât de mult sau cât de intens trăim? Încerc să mă păzesc sau să mă feresc, pentru că e până la modă şi oarecum supralicitată, dimensiunea aceasta fericirii căutată în toate formele, prin cuvinte, prin cărţi, prin mentori, prin tot felul de persoane care ne dau sfaturi sau oarecum reţete. Nu există pentru mine. Mă feresc. Aici este calea fiecăruia dintre noi. Suntem unici. Nu există doar anumite aspecte, reţete, modalităţi. Sunt toate bune, dar până nu ajung să-l întâlnesc pe Dumnezeu voi avea momente de plăcere, dar nu neapărat de fericire. Şi de multe ori confundăm plăcerea cu fericirea şi credem că de fapt fericirea e acolo. Şi ce facem cu momentele noastre de ariditate? Tocmai de durere atunci când ochiul plânge? Sau amândoi, nu doar unul? Ele nu fac parte din parcursul fericirii?  Suntem în Joia Mare. Mâine, Vinerea Mare. Pentru cei mai mulţi ortodocşi greco-catolici şi din biserici evanghelice, noi deja furând startul deja cu o lună în urmă cu mulţi ani, creşti. Dincolo de toate aceste aspecte, considerăm că fericirea nu este fericire atunci când o mamă se trezeşte în toiul nopţii, când sunt momente de suferinţă, în sensul că te costă, te costă nopţi nedormite. Ce facem cu zilele sau cu momentele în care creşte?  Nu e ca şi cum am spune că fericirea e doar pe cer senin. Dar ce facem cu ploaia? Rodnicia de unde vine? Trebuie să ştim să preţuim lacrima care aduce o profunzime sau care purifică vederea. Ca eu să încep să văd mai bine şi să văd cât mai departe până în veşnicie. E e important să descoperim toate aceste dimensiuni care ne introduc într-o fericire relaţională. Nu există fericire care să nu fie relaţională. Nimeni, nimeni nu poate fi fericit aşa de unul singur, separat de toţi şi de toate.

Sandra Ecobescu, preşedintele Fundaţiei Calea Victoriei: Aş vrea să adaug pentru că ceea ce povestea părintele se aleagă foarte mult de ce mi-am dorit eu să se întâmple în prima conferinţă din seria „Cunoaşte Visătorii” „Meet The Dreamers”. Am numit-o „cum să vorbim cu Dumnezeu”, dar e foarte legată de fericire. N-am vrut să pun titlu cu fericirea ca să nu sune ca o carte de dezvoltare personale, să pară prea facil. Dar, de exemplu, pentru mine, fericirea e foarte legată de credinţă. Pentru că dacă nu aveam credinţă, eu nefiind o persoană care merge foarte des la biserică, îmi cer scuze, părinte! Dar cu foartă multă credinţă în suflet, nu neapărat prin educaţie, pentru că am crescut în perioada comunistă, dar aveam icoane în casă. Mama ne ducea la biserică şi spunea să aprindem o lumânare pentru bunicii mei, care nu mai erau. Educaţia mea religioasă, dacă vrei mai organizată, a început la Facultatea de Litere, când ne-am întâlnit cu cartea „Imitatio Christi” la un moment dat, în anul I. Şi apoi,       încet-încet, am început să descopăr, să citesc şi să-mi creez o relaţie personală cu Dumnezeu şi ajungem la titlul conferinţei noastre „Cum să vorbim cu Dumnezeu?” şicine poate fi mai potrivit în acest drum sau cine poate ghida mai bine decât un om care este în dialog constant cu Dumnezeu?! Miza primei conferinţe unde este invitat părintele Francisc Doboş este să avem o relaţie cât fresh, cât mai deschisă cu Dumnezeu. Dialogul nostru este mediat de preoţi, este ajutat, este sprijinit, este evident cu ajutorul textelor sfinte. Dar cred că e foarte importantă sinceritate asta şi deschiderea. Am avut multe momente grele, dincolo de cele de fericire, de artificii, ce spunea înainte invitatul nostru, de multe momente grele de unde am putut să mă ridic datorită credinţei şi dialogul lui cu Dumnezeu. Adică am simţit rugăciunea în momentele alea, am simţit sau chiar am auzit o voce undeva în inimă, în sufletul meu: va fi bine, ridică-te! Mergi mai departe! Am simţit mereu speranţa asta! Clar fericirea e legată de ceilalţi, cum bine aţi spus, dar relaţia cu Dumnezeu este cred ancora cea mai bună. Fiecare cum vrea să numească. Unii spun acuma Universul, alţii spun Sinele Superior. Eu îi spun Dumnezeu. Şi, de fapt, este vorba despre iubire şi o să ne povestească poate mai multe părintele, despre iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru tot ce e bine în lumea sta şi iubirea pentru ceilalţi. Să încercăm să facem cât mai mult bine.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Ajungem la iubire. Spunea că spiritualitatea că e un soi de ancorare a sinelui, iar cel dialog pe care îl ai tu cu Dumnezeu, dar întotdeauna în discursul dumneavoastră e de fapt vorba despre solidaritate, despre comunitate, despre ieşirea în lume, despre ceilalţi, despre relaţia cu ceilalţi. Asta mi se pare important, că e un du-te-vino cu sinele tău, dar apoi o proiecţie către ceilalţi, nu?

Părintele Francisc Doboş: E dimensiunea Crucii pe orizontală şi pe verticală. Nu, nu poţi să traduci credinţa doar la aspecte sociale, de întrajutorare. Da, e evident. Adică tocmai relaţia pe verticală cu Dumnezeu, de la el la mine, nu de la mine la el.
Pentru că ceea ce ce este de la mine către el doar ca o reacţie a vizitei, a întrupării, că nu fac eu ceva pentru Dumnezeu. Ce înseamnă dialogul ăsta cu Dumnezeu? Că îi bat capul, îl toc acolo la acatiste, că tot îi cer şi mă duc şi mă cert şi iar răspund „dar, ce-i cu lumea asta? şi „unde erai în toate momentele de criză?, şi de genocide?, şi de calamităţi naturale? Câţi n-au nicio treabă cu el, dar cum se întâmplă o nenorocire se iau la trântă cu Dumnezeu, dar nici nu ştiu de unde să apuce. Dar după ce am tot aruncat cu vorbe sau cu vinovăţie în Dumnezeu, ele sunt tot la mine din această dimensiune, ca şi cum Dumnezeu depăşeşte gravitaţia şi tot ce duc spre el se întoarce la mine. Atunci hai să duc spre spre Dumnezeu Cuvintele lui, Cuvântul evident care este un Cuvânt întrupat, adică este prisos şi regăsesc legătura mea cu Dumnezeu sau dialogul meu cu Dumnezeu care trebuie să fie sau să nu fie doar uni direcţional. (…) Asta înseamnă adevăratul dialog sau dimensiunea mistică şi tot ceea ce regăsim în sfinţi, mistici, în dimensiunea Bisericii Ortodoxe.
Rugul a prins toată această dimensiune de ascultare, de trăire, de o vibraţie care nu este doar oarecum rodul sintonizării mele sau al reţetei mele şi mă las introdus în har şi nu ţine doar de capacitatea mea de a mă concentra. Fiindcă ne pierdem şi atenţia, nu reuşim să fim mereu atenţi nici la noi, nici la alţii, nici la Dumnezeu, dar face parte din condiţia noastră omenească. Ne antrenăm la har de fiecare dată.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Vorbeaţi despre pierderea atenţiei. E o problemă contemporană, aceea că atenţia noastră zboară rapid. Nu se întâmplă asta? O vedeţi în jurul dumneavoastră şi în biserică? Cum reuşesc să captezi din nou, să agăţi din nou atenţia celorlaţi.

Părintele Francisc Doboş: A, o văd la mine! Nu o văd doar la alţii. Îmi aduc aminte de gluma care se tot spune cu predicatorii, cu preotul care e la altar şi predică şi după aia îl vede pe enoriaşul devotat în prima bancă, că erau mai mulţi. Unul dintre ei dormea buştean şi îi spune celui de lângă: trezeşte-l, nu vezi că doarme? şi se dă replica predicatorului, preotului: Tu l-ai adormit? Tu să-l trezeşti! Noi ne putem trezi la relaţii de calitate sau ne putem adormi, anestezia. Sunt modalităţi şi modalităţi. Nu vibrăm mereu. Nu suntem cei mai tari. Oricând avem suişuri şi coborâşuri, ne dezacordăm sau ne acordăm atât de mult încât ne rupem. Avem nevoie să intrăm în service spiritual, avem nevoie de spovadă, avem nevoie de împăcare cu Dumnezeu, cu noi. Să ne revizităm, ca să ne acordăm, ca să sunăm bine, să fim sintonizaţi, să intrăm într-o simfonie. Pentru că legătura cu Dumnezeu nu este doar eu şi el, restul potopul după noi. E dimensiunea comunitară. De aici este e calea, eclezia, adică Biserica. Cei care sunt chemaţi fără să avem pretenţia că numai noi ne mântuim. Că aici iarăşi vin în minte alte glume, alte bancuri care se spun cu paradisul. Şi aici când ajunge la Sfântul Petru, că e un catolic sau că e un pocăit, adică un evanghelic sau un ortodox. Poate să fie oricine care îi spune Sfântul Petru: pe aici trecem încet, că aici în zona asta, în încăperea asta din paradis sunt ceilalţi şi numai ei cred că s-au mântuit. Oricine poate fi interscampiabil aic, putem să schimbăm rolul. Să fie doar acea zonă a paradisului în care sunt macatolii sau numai ortodocşi. Acolo nu stabilim şi nu dăm noi verdictele. ci doar încercăm să ne lăsăm vizitaţi de Dumnezeu. Asta nu înseamnă că diluez doctrina, dar nu dau în cap nimănui şi nici nu o impugn cu forţa.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: Relaţia dintre credinţă şi cunoaşterea de sine. Dacă cred, îmi înţeleg mai bine misiunea mea, rostul meu pe pământ, înţeleg mai bine ce-i cu mine, care-i poziţia mea în societate, care ar fi legătura aceasta între cunoaşterea mea şi credinţă? De ce am nevoie de credinţă?

Părintele Francisc Doboş: (…) nu există nimic deasupra sau în jur sau dincolo de timp. În felul acesta e o religiozitate a timpului şi a propriei vieţi, propria istorie şi propria carne. Eu devin Dumnezeu şi măsura a toate şi credinţa mă redimensionează sau mă introduce în acea smerenie bucuroasă. Nu sunt eu Dumnezeu, din fericire şi mă bucur tocmai că mă bucur de centru fără să-l ocup. N-am auzit-o, nu cred că am citit-o pe undeva sau nu mai ţin minte, dar mi-a venit şi mă ajută această imagine. Nu trebuie să ocup mereu centrul ca să mă bucur de el. Şi noi suntem pe pământ, soarele e în altă parte. E toată această revoluţie, nu? Că nu mai e pământul în centru, e soarele, e Dumnezeu, dar ne rotim în jurul. Evident că nu adorăm soarele, dar toată această modalitate omenească, soarele care este Dumnezeu pentru noi, care ne dă şi noaptea, sunt şi momentele de întuneric, de beznă. Este şi Vinerea Mare, dar este şi Înviere. Sau mai ales Înviere.

Daria Ghiu, Radio România Cultural: În finalul dialogului nostru, părinte, un sfat, un demn, pentru ascultătorii noştri. Tot dialogul a fost format aşa prin cuvintele dumneavoastră. Dar cum ar trebui să trăiască şi această săptămână, săptămâna următoare, dacă sunt ortodocşi şi în general, modul în care să vă asculte? Un îndemn final.

Părintele Francisc Doboş:  Oriunde mergeţi, la orice biserică, ascultând preotul, că vă place, că nu vă place, că e simpatic, că nu e simpatic, treceţi dincolo de empatie, simpatie, de tot ceea ce poate să fie omenesc, care să te apropie mai mulţi sau mai puţin de oameni. Căutaţi legătura cu Dumnezeu. Evident că nu poţi să ajungi doar la Dumnezeu. Şi noi ne neglijăm unii pe alţii şi ajungem şi ne devorăm modalităţi în care îi iubim pe oameni sau preţuim şi încercăm să dăm la o parte. Asta este sfatul. Noi care suntem obişnuiţi să punem ştampile, să dăm verdicte atât de uşor despre ortodocşi, despre catolici, despre pocăiţi, despre evanghelici, despre musulmani, despre cei de alte religii. Să fim aşa mai ponderaţi. Nu este invitaţia să fim aşa, să ne diluăm identitatea. Dar să fim acea voce şi prezenţa şi gând sau ochi al lui Dumnezeu, un ochi luminos care nu condamnă, nu judecă. Nu suntem noi în măsură, nu suntem noi chemaţi să dăm verdicte şi să spunem cine e cel mai bun, pentru că am eu lipsurile mele. Lupta mea e cu mine, nu cu alţii.

Partener media: Radio România Cultural

Fotografie realizată de Alexandru Dolea, Radio România