Era o seară de decembrie când Lili şi-a dat seama că a uitat ceva important. Nu cadourile, pe acelea le cumpărase deja. Nu bradul, stătea luminat în colţ. Uitase să creeze amintiri adevărate cu Sofia, fetiţa ei de şase ani.

„Mamă, hai să facem biscuiţi!” a strigat Sofia din bucătărie. Şi acolo, între făină şi zahăr, i-a venit ideea. Dacă pot face prăjituri împreună, de ce n-ar putea face şi o poveste?

„Sofi, dacă am face o poveste, la fel cum facem biscuiţii ăştia, despre ce ai vrea să fie?”

Ochii fetiţei s-au luminat mai tare decât toate luminiţele de pe brad.

Reţeta începe cu alegerea ingredientelor

– timp (cel mai preţios), 

– hârtie şi creioane colorate (sau laptop, dacă micuţul tău e deja prieten cu tastatura). 

– ah, şi imaginaţie. Pe asta o aveţi din belşug, chiar dacă nu ştiţi încă.

Lili şi Sofia s-au aşezat la masa din bucătărie, cu ciocolată caldă lângă ele, şi au început să arunce idei ca pe bulgării de zăpadă.

„Un ren care nu ştie să zboare!” a zis Sofia.

„Şi dacă e un elf care se teme de înălţime?” a adăugat Lili.

„Nu, nu! O fetiţă care găseşte o stea căzută în grădină!”

Au râs, au desenat cercuri aiurea pe o foaie, au şters, au adăugat săgeţi. După zece minute, aveau… o fetiţă (desigur!) care găseşte o jucărie, un ursuleţ îngheţat în zăpadă pe care trebuie să-l salveze.

Aici e secretul pe care l-am descoperit şi eu – în ziua de azi consumăm poveşti ca pe floricele, din cărţi, de pe Netflix, de pe YouTube. Dar uităm că putem fi şi noi creatori, nu doar spectatori. Şi că cel mai frumos timp de calitate nu vine din lucrurile perfecte, ci din cele făcute împreună.

Construieşti povestea bulgăre cu bulgăre, ca pe un om de zăpadă

„Bun, Sofi, şi ce face fetiţa când găseşte ursuleţul?”

Sofia s-a gândit. „Îl ia în casă şi îl pune lângă calorifer!”

„Perfect! Şi apoi?”

„Ursuleţul se trezeşte şi… şi vorbeşte!”

Aşa, întrebare după întrebare, povestea a prins contur. Lili a învăţat că o poveste are nevoie de patru lucruri simple: un personaj care să-ţi placă, o problemă de rezolvat, o aventură prin care treci şi un final care te face să zâmbeşti.

Sofia decidea ce se întâmplă, Lili punea întrebări: „Cine îl poate ajuta pe ursuleţ?” „Cum ajung la Polul Nord?” Nici una nu ştia exact încotro merge povestea, şi tocmai asta era cel mai frumos.

Scrii – şi aici alegi: laptop sau hârtie?

Au ales un caiet cu foi galbene, unul pe care Lili îl avea de la facultate şi nu-l folosise niciodată. „Pentru că aşa e special” a zis Sofia.

Lili scria, Sofia dicta. Uneori, Sofia lua creionul şi scria ea, cu litere mari şi strâmbe. „URSULETUL S-A SPERIAT”. Lili nu a corectat nimic. Pentru că scriitura de mână lasă urmă, face povestea reală, mai apropiată. O poţi atinge peste ani.

Dar dacă voi preferaţi laptopul, e la fel de bine. Alegeţi un font mare şi prietenos – Comic Sans, de exemplu, sau ceva colorat. Important e să fie al vostru, să simţiţi cum povestea prinde viaţă sub degete.

Desenezi, decupezi, colorezi

Tot ca la prăjiturile de casă, decorarea e cea mai frumoasă parte şi la poveşti.

Partea preferată a Sofiei: desenele. A desenat fetiţa (cu păr roşu, „ca al meu, mami!”), ursuleţul (maro cu o pată albă), casa, zăpada, stelele. Au scos şi fotografii vechi, le-au decupat, le-au lipit în carte. Sofia lângă bradul de anul trecut a devenit Sofia-din-poveste. Ursuleţul din pluş al Sofiei, fotografiat pe pervazul ferestrei, a devenit ursuleţul-personaj.

Nu trebuia să fie perfect. Trebuia să fie al lor.

Gata prăjitura! Pardon, povestea! – panglica de pe cutia de cadou

Au legat foile cu o panglică roşie. Sofia a desenat o copertă: „URSULEŢUL ÎNGHEŢAT, de Sofia şi mama”. Au pus data: decembrie 2025.

Seara de Crăciun, după ce au desfăcut cadourile, după cină, Lili a luat caietul.

„Sofi, hai să citim povestea noastră.”

Au citit-o cu voce tare, amândouă. Au râs la greşelile de scriere, au admirat desenele, au corectat ce voiau să corecteze pentru „ediţia a doua”. Şi în camera aceea caldă, Lili şi-a dat seama că tocmai creaseră ceva ce nicio jucărie cumpărată din magazin nu putea oferi: o amintire vie, o comoară autentică, o poveste care era a lor şi numai a lor. Anul viitor vor face alta. Peste zece ani, Sofia va deschide acel caiet galben şi va zâmbi. Poate îl va arăta propriilor ei copii.

Pentru că cea mai frumoasă reţetă din lume e exact asta: timp împreună, imaginaţie, iubire, şi mâinile care creează ceva din nimic.

Cum faci prăjituri, aşa scrii şi poveşti. De casă!