Cursul se va desfăşura săptămânal, în zile de marţi, în intervalul 19:00-21:00.

Date desfăşurare curs: 16, 23, 30 septembrie şi 7 octombrie.

***Vârsta minimă de participare: 18 ani.

Cursul urmăreşte evoluţiile şcolii veneţiene de pictură de-a lungul a trei secole, de la constituirea specificităţii ei, către 1500 şi până la stingerea destinului glorios, către 1800, odată cu anihilarea Republicii Serenisime.

Faima şi însemnătatea şcolii veneţiene de pictură sunt indisputabile. Reuşitele cele mai mari, din anii 1500 („secolul de aur”), au alimentat constant pictura europeană, de la Peter Paul Rubens, Diego Velazquez şi Rembrandt, până la Fragonard sau Delacroix. În miezul şcolii veneţiene tronează culoarea, înţeleasă deopotrivă ca materie picturală (pigment, materie etc.) metabolizată în virtuozităţi artistice, cât şi ca marcă distinctivă a Veneţiei – policromia omniprezentă, în secolele XVI-XVIII, în mozaic, marmure, sticlărie, faţadele pictate etc.

În secolul al XVI-lea, Veneţia traversează cea mai fastă epocă din punct de vedere politic şi cultural. Pe măsură ce devine un imperiu maritim, La Serenissima îşi configurează o complicată mitologie, în care se regăsesc Sfântul Marcu, Regele Solomon, Fecioara Maria, Marte, Neptun şi Mercur, figuri protectoare ale justiţiei, navigaţiei, puterii militare, diplomaţiei şi comerţului, dar mai ales Venus, zeiţa iubirii, născută miraculos – asemenea Veneţiei – din spuma mării. Menită a tutela frumuseţea şi erotismul cetăţii lagunare, Venera-Venezia devine principalul personaj alegoric în pictura vremii şi locului. Noua iconografie alegorică, desfăşurată după 1550 mai ales în reprezentări picturale monumentale, în Palatul Ducal, în „scuole grandi” dar şi în reşedinţe private, configurează o mitologie statală de reprezentare a dominaţiei maritime (Neptun) şi comerciale (Mercur), dublată de forţa militară (Marte) şi, nu în ultimul rând, de splendoarea oraşului născut miraculos din mare.

După un secol de regres şi marginalitate, în anii 1700 artele au parte la Veneţia de un reviriment extraordinar, comparabil cu „vârsta de aur” a Renaşterii. În realitate, această etapă glorioasă nu face decât să disimuleze declinul ireversibil. Pe măsură ce teritoriul Republicii Serenissime se restrânge, laolaltă cu puterea ei politică şi comercială, artiştii se reorientează, treptat, către un public internaţional. Risipa de virtuozitate artistică nu este însă altceva, în Veneţia veacului al XVIII-lea, decât un simptom al eschivei în faţa realităţii istorice. Tablourile decorative, alegoriile fermecătoare şi peisajele pastorale ofereau un refugiu imaginar nu atat împotriva prezentului, cât mai ales a viitorului, în vreme ce vedutele lui Canaletto, foarte apreciate de turiştii britanici, compuneau o imagine splendidă – dar contrafăcută – a Veneţiei, cu rituri, festivităţi şi sărbători, cu pompă şi fast, cu ambarcaţiuni, artefacte şi costume somptuoase.

Temele cursului:

1. Splendoare şi rafinament: 1500 – 1550

• constituirea şcolii veneţiene; întrepătrunderea formelor: substratul bizantin, inovaţiile lombarde (Andrea Mantegna), , pictura în ulei (Antonello da Messina), narativitatea (Carpaccio)
• sinteza lui Giovanni Bellini; crearea specificului şcolii veneţiene
• Giorgione di Castelfranco şi lecţia lui Leonardo da Vinci: peisajul evocator, misterul scenelor codificate, poezia nudului feminin
• Tiţian: ascensiunea unui geniu al culorii; poetizarea mitologiei şi mitologizarea picturii
• contactul cu arta central-italiană; pătrunderea unui substrat clasicizant în pictura veneţiană

2. Teatralitate, tumult, prestigiu internaţional: 1550 – 1600

• spiritul modern şi reinventarea specificului local; manierisme, efecte cromatice, bravură artistică
• amurgul lui Tiţian; stilul de bătrâneţe şi „pictura de pete”
• marile comenzi (Scuola Grande di San Rocco, Palazzo Ducale etc.) şi competitivitatea artiştilor tineri: Jacopo Tintoretto, Paolo Veronese, Jacopo Bassano

3. Secolul eclipsei: 1600-1700

• atelierele de familie: pastişarea inerţială a stilurilor marilor artişti din „secolul de aur” (Tiţian, Tintoretto, Veronese, Bassano)
• reacţia împotriva manierismului târziu; Carlo Saraceni şi voga tenebrismului; Alessandro Varotari, promotorul unei viziuni clasicizante
• prezenţa artiştilor străini la Veneţia; internaţionalizarea pieţei de artă şi convieţuirea unor curente artistice distincte

 4. Reviriment, bravură, strălucire: 1700-1800

• turismul internaţional la Veneţia şi revigorarea ambianţei artistice locale
• galanterii, istorii, mitologii: prima „generaţie rococo” (Giovanni Antonio Pellegrini, Sebastiano Ricci, Giambattista Piazzatta)
• chipul policrom al Veneţiei: avatarurile peisajului citadin (Luca Carlevaris, Antonio Canaletto et alii)
• Giovanni Battista Tiepolo şi resuscitarea „secolului de aur”; bravură, teatralitate, inteligenţă scenografică
• vedutele lui Francesco Guardi: Veneţia şi picturalizarea sfârşitului