Cursul se va desfăşura zilnic (miercuri-vineri), în intervalul 19:00-21:00.

Date desfăşurare curs: 25, 26 şi 27 iunie.

Jurnalele scrise de femei sunt teorii alternative ale tăcerii, forme directe de auto-reprezentare, într-un construct prin care se rupe misterul printr-o scriere albă (aşa cum o vedea Barthes) epurată până ajunge la tăcere stilistică: ruşine, eros, iubire, tabu-uri, teama de judecata socială sau istorică, teama de ridicol, pentru a numi doar câteva forme de tăcere. Wittgenstein limita limbajul prin sentinţă: Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă, şi iată că în tăcere femeile au vorbit (sic!) şi au scris. „Scrisul este tăcerea mea” spunea M. Duras.

Acest curs vorbeşte, ridică tonul chiar şi pune deschis mesajele femeilor excluse sistematic din discursul istoric la îndemâna noastră: literatura memorialistică (jurnalul, confesiunea poetică sau chiar mistică, autobiografia, autoficţiunea, scrisorile chiar); nu sunt doar texte, ci gesturi de explozie şi eliberare socială, ideatică şi estetică. Cursul este însă şi despre bucurii ascunse, revelaţii, trăiri esenţiale, sau pur şi simplu experienţe sociale ale femeilor în faţa istoriei.

Priviţi acest curs ca pe un îndemn de a vedea în jurnalul femeilor o formă de ieşire din tăcere, pentru e revendica un spaţiu social, istoric, personal. În această inflaţie de perspective, meta-limbajul tăcerii devine spaţiul limită între verb şi taină, între a spune şi a sugera, a (se) expune şi a (se) ascunde, a (se) arăta şi a (se) manifesta. Autocenzura, autoimpunerea, externalizarea tăcerii, aduce femeile-personaje care rup clişeic aşteptările, pentru că jurnalele lor sunt prea puţin domestice şi mult mai istorice decât era de aşteptat.

Acest curs este ca o plimbare în vârful picioarelor printre poveştile femeilor despre sine. De la cuvintele tăcute şi secrete (limba şi scrierea Nushu – ale femeilor din provincia Hunan), până la strigătul Fridei Kahlo; de la peretele Annei Frank, la gratiile Lenei Constante, sau la Siberia infinită a Aniţei Nandriş-Cudla; de la lecţiile vieţii scrise de Santa Teresa de Jesus, până la Caietele Reginei Maria; de la Virginia Woolf şi Sylvia Plath la Gabriela Melinescu, vom intra în tot atâtea încăperi şi tăceri rupte, vom auzi atâtea strigăte şi vom trăi atâta durere, vom naviga prin diferite forme de supravieţuire şi esenţializare a naturii feminine. Într-un jurnal scris de o femeie suntem toate femeile. Căci ce poate fi mai tăcere decât paginile violent colorate din Jurnalul Fridei Kahlo, în care cuvintele sunt topite în culoare.

Cursul se doreşte o declaraţie a drepturilor omului la fragilitate, dar şi demnitate, un demers care îmbină reflecţia academică şi căutarea spirituală, tăcerea şi şoapta, forţa şi curajul confesiv.

Dacă suntem de acord că există tăcerea ca politică a autoficţiunii feminine, atunci putem accepta şi că literatura memorialistică scrisă de femei este  strategie de autoconstruire în spaţiul public. Pentru că, ce poate fi mai profund decât confesiunea care ieri era tăcere?

Femei în (auto)ficţiuni

Şedinţa 1. Femeile şi literatura; Cronotopul jurnalului: spaţiu-timpul femeilor Jurnalul mistic, ritualic: de la Teresa de Avila la Beatrice Nazareth şi Ruhiyyih Khanum; Lena Constante, Aniţa Nandriş-Cudla, Elisabeta Rizea, Anne Frank, Gabriela Melinescu, Virginia Woolf; Forme sintetice: pillow literature Sei Shonagon (Japonia) şi scrisul Nushu (China); Confesiune feministă: Monica Lovinescu, Alice Voinescu, Annie Ernaux, Nora Iuga

Şedinţa 2. Transfigurarea sinelui: literatura subiectivă: ficţiunea şi autoficţiune în genul memorialistic; Autoficţiunea sau convenţia sincerităţii, a individualităţii îmbunătăţite, cosmetizate: Frida, Sylvia Plath, Isabel Allende.

Şedinţa 3. Povestea eşti tu: atelier de micro-autoficţiuni Jurnale în oglindă: Regina Maria şi Irina Procopiu