Suntem mereu în relaţii, în diferite grade de intimitate şi conştientizare. De la cele mai mici interacţiuni unice cu cei pe care îi vedem fugitiv pe stradă sau la metrou, la conexiunile constante cu colegi, prieteni, membri ai familiei, partener şi chiar noi înşine.

„Dintre toate, relaţiile de cuplu au cea mai mare şansă de a ne răscoli dureri şi amintiri pe care, poate, nu le-am accesa dacă nu ar veni tumultuos peste noi. Avem nevoie de apropiere, de conexiune. Avem nevoie să ne simţim văzuţi, înţeleşi, plăcuţi, acceptaţi, iubiţi şi bine primiţi cu toate ale noastre”.

Şi tindem să punem o presiune – poate injustă – pe umerii unui partener de a îndeplini toate aceste nevoi, de a le anticipa, cunoaşte, lua în seamă cu disponibilitate şi chiar cu zâmbetul pe buze. Se spune că este nevoie de un sat pentru a creşte un copil: cred că este nevoie de un sat şi pentru a fi adulţi funcţionali şi că e neplauzibilă aşteptarea ca un singur om să îndeplinească funcţiile unei comunităţi întregi.

La ce putem spera şi construi este o relaţie conştientă în care persoanele implicate ştiu că vor să fie acolo, sunt deschise şi oneste şi există spaţiu de cunoaştere, creştere, greşeli şi reparaţii, cu responsabilitate şi drag de sine şi de celălalt. Uneori, relaţiile cu cel mai mare potenţial sau pline de iubire pot să fie dificile sau să se simtă ca un teren minat atât timp cât nu sunt conştientizate şi adresate:

– Lipsa vulnerabilităţii şi poziţionarea unul împotriva celuilalt

– Lipsa aprecierii şi a recunoştinţei.

Presupunerile

Suntem atât de obişnuiţi cu propriul nostru mod de a vedea lucrurile şi cu poveştile pe care ni le spunem despre noi, despre alţii şi despre lume, încât considerăm că versiunea noastră „trebuie” să fie cea adevărată.

Sună familiar? Ce omitem din peisaj atunci când formulăm aceste presupuneri cu valoare de adevăr absolut este faptul că partenerul/a are propria poveste de viaţă, propriul trecut şi propriul filtru prin care vede şi înţelege lumea. Ceea ce poate părea, pentru cineva, rea intenţie şi lipsă de atenţie, pentru altcineva este doar o zi obişnuită. Dacă pentru cineva „sigur” există un motiv în spate, pentru altcineva poate nici nu există pe radarul atenţiei. Fără să ne dăm seama, venim în relaţii cu aceste presupuneri şi proiecţii pe care ni le-am dezvoltat în relaţiile noastre de ataşament primare, cu părinţi, bunici, unchi, mătuşi, profesori sau cu orice alte persoane de referinţă din dezvoltarea noastră.