Regizorul, scenarisul şi producătorul Toma Enache a acordat un interviu Ileanei Andrei, pentru platforma IQads, pe care îl poţi citi şi la noi pe blog.

Toma Enache scrie şi regizează filme care nu se uită. Crescut într-o familie aromână, în care totul se oprea când se auzea vocea lui Toma Caragiu la radio sau TV, a învăţat de timpuriu că poveştile modelează felul în care privim lumea. A studiat regie la UNATC, dar teatrul, poezia şi lecturile i-au format vocea şi stilul în care creează astăzi scenariu pentru film.

„Documentarea e fundaţia. Fără ea, rişti superficialitate. Dar, la un moment dat, trebuie să laşi materialul să respire şi să-ţi permiţi libertatea artistică. Echilibrul apare atunci când adevărul emoţional devine mai important decât cel strict documentar, fără să-l trădezi”, spune Toma. 

Pentru Toma, scenariul înseamnă multă muncă, rescrieri, disciplină şi căutarea formei celei mai sincere. La cursul pe care îl susţine în luna Octombrie la Fundaţia Calea Victoriei – Atelier de scenaristică: meşteşug sau inspiraţie? – va analiza alături de cursanţii săi regulile dramaturgiei. În plus, propune exerciţii practice inspirate de scenarii contemporane de referinţă, precum „Parazit”.

Mai jos, Toma Enache vorbeşte despre etapele proprii de formare, despre procesul de scriere şi despre ce face un scenariu să fie viu.

Etape formatoare

Vin dintr-o familie obişnuită de aromâni, dar cu un respect profund pentru cultură şi carte. Am crescut într-o casă unde se ascultau poveşti cu Toma Caragiu si am crescut cu acest respect si preţuire a întregii familii pentru Toma Caragiu. Cand era el la televizor sau la radio se oprea orice activitate. Iar asta m-a făcut să cred, de mic, că arta poate schimba felul în care ne uităm la lume. Inspirat de uriaşul actor Toma Caragiu, când am crescut am studiat regie de teatru la UNATC, dar, înainte de orice diplomă, m-au format teatrul, poezia, lecturile nesfârşite şi întâlnirile cu oameni care trăiesc pentru poveste.

Fiecare film a fost o treaptă: de la primele spectacole de teatru până la filmele independente, toate m-au obligat să-mi descopăr vocea şi să învăţ cum să rămân fidel unei viziuni chiar şi atunci când condiţiile nu sunt uşoare.

Cum ţi-a influenţat identitatea personală felul în care priveşti arta şi scrisul pentru film

Identitatea mea e adânc legată de memoria acestui loc. Am crescut cu poveşti despre oameni care au avut curaj să nu uite şi cred că asta m-a împins spre filme care vorbesc despre cine suntem, nu doar despre ce ni s-a întâmplat. Pentru mine, arta e un mod de a salva memoria şi de a o face vie.

De unde începi să scrii un film

Aproape întotdeauna de la o întrebare care nu-mi dă linişte: „Cum a fost posibil?”, „Ce aş fi făcut eu acolo?”. Întrebarea naşte o imagine, iar din imagine se desprind personajele.

Ce ai descoperit despre tine lucrând la filme ca „ÎNTRE Chin şi Amin” şi „ENESCU, jupuit de viu”

Că sufletul are o forţă de rezistenţă incredibilă. Şi că memoria – fie că vorbim de suferinţă, fie de geniu – are nevoie de artă ca să rămână vie. Fiecare dintre aceste filme m-a obligat să-mi pun întrebări despre curaj, despre ce aş fi făcut eu în situaţii-limită şi despre ce las eu în urmă.

Tehnică, disciplină, inspiraţie. Ce contează când construieşti un scenari de film

Inspiraţia e scânteia, dar fără disciplină rămâne doar un foc de paie. Eu rescriu mult, caut forma cea mai sinceră. Şi faţă de personaje, dar şi faţă de adevărul lor. Cred că 90% e muncă, 10% miracol.

Ce face un personaj să fie memorabil pe ecran

Fragilitatea lui, contradicţiile. Când recunoşti în el o parte din tine, chiar dacă nu vrei să o spui cu voce tare. Personajul care rămâne e cel care te provoacă şi după ce s-a stins lumina.

Echilibrul între cercetarea riguroasă şi libertatea creativă în scriere

Documentarea e fundaţia. Fără ea, rişti superficialitate. Dar, la un moment dat, trebuie să laşi materialul să respire şi să-ţi permiţi libertatea artistică. Echilibrul apare atunci când adevărul emoţional devine mai important decât cel strict documentar, fără să-l trădezi.

Ce te motivează să continui să spui poveşti prin film

Emoţia publicului, acel moment când simţi că povestea a atins ceva adânc. Şi credinţa că filmul poate schimba felul în care ne privim pe noi înşine ca naţiune şi ca indivizi.

Colaborarea cu Fundaţia Calea Victoriei

A început cu o întâlnire frumoasă cu doamna Sandra Ecobescu, sub semnul lui Enescu – vorbeam atunci despre filmul meu. Am descoperit imediat că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Din acea discuţie s-a născut ideea de a face un curs de scenaristică. Mi s-a părut minunat să putem împărtăşi celor pasionaţi de film nu doar teorie, ci şi experienţa practică a unei echipe care transformă o poveste în imagine.

De mai bine de 15 ani studiez scenariul de film şi încerc să învăţ de la cei mai buni – de la autorii care au câştigat Oscarul pentru scenariu. Acum încerc să dau mai departe ce am descoperit. În cadrul cursului vorbim şi despre Parazit, un film cu un scenariu extraordinar, analizăm de ce funcţionează atât de bine şi ce reguli de aur se pot desprinde de acolo. Am ales acest scenariu drept model pentru că îmbină perfect divertismentul cu o critică socială subtilă, fără să piardă nici o clipă tensiunea dramatică. Personajele sunt complexe, fiecare scenă are un scop clar, iar răsturnările de situaţie vin firesc, nu ca artificiu. Parazit reuşeşte să fie, în acelaşi timp, un thriller captivant, o satiră socială şi o dramă de familie. La curs vom analiza momente concrete din film, secvenţe-cheie care arată cum se construieşte suspansul şi cum se ţese mesajul social în structura dramatică. Încercăm să înţelegem de ce un scenariu e foarte bun, ce îl face să fie aşa şi, din momentul în care descoperim mecanismele, devine posibil să scriem şi noi ceva memorabil.

 

Structura atelierului de scenaristică din Octombrie

Atelierul are două părţi: una teoretică – principii de dramaturgie, construcţia personajelor, regulile de aur ale scrierii unui scenariu – şi una practică, cu exerciţii şi feedback direct. Vreau ca participanţii să plece cu încrederea că pot duce o idee personală până la un scenariu de film şi cu sentimentul că au în mâini o „cutie de unelte” pe care o pot folosi singuri mai departe.

 

Dacă ar fi să le dai un sfat scenariştilor aflaţi la început de drum

Să caute adevărul emoţional. Publicul uită cuvintele, dar nu uită cum l-ai făcut să simtă. Dacă personajul tău poartă un adevăr autentic, restul se aşază în jurul lui.