#Solidaritate – Cum a fost la Concertul caritabil „Alături de Vintilă Mihăilescu”
 

„Solidaritate – acesta e cuvântul pe care Vintilă Mihăilescu l-a oferit sutelor de oamenilor care s-au adunat ieri la Ateneu să îşi manifeste public nevoia de Vintilă.

Când am ajuns la Ateneu era o coadă uriaşă care ieşea din curte, la care oamenii stăteau răbdători şi civilizaţi aşteptând să intre în sală. Vorba profesorului Zoltán Rostás: n-am mai văzut aşa o coadă de dinainte de revoluţie.

După ce fiecare om şi-a găsit locul în sală, Sandra Ecobescu şi Monica Jitariuc – emoţionate ca nişte şcolăriţe ce sunt (tocmai au absolvit amândouă Masterul de Antropolgie) şi elegante ca nişte doamne ce sunt (no need for further arguments) – ne-au povestit cum s-au aliniat planetele ca acest concert caritabil să poată avea loc. Concertul a fost organizat într-un ritm absolut nebunesc. În mai puţin de 3 săptămâni, muzicienii s-au adunat de prin concedii şi au pus la punct un super repertoriiu, organizatorii (Sandra, Monica, Andrei Borţun, Ciprian Tudor, Bogdan Iancu) au găsit sala şi au pus biletele în vânzare şi oamenii şi companiile au zis: DA, ne băgăm, vrem să contribuim.

Apoi, cele două doamne ne-au lăsat pe mâna muzicienilor care au făcut ce ştiu ei mai bine, adică s-au jucat cu sufletele noastre. Şi nu numai. Ştiam despre Tiberiu Soare că e un dirijor care struneşte cuvintele la fel de bine ca notele muzicale, dar nu-l văzusem niciodată la pupitru. (Sandra Ecobescu – promit că o să vin la concertele Fundaţiei Calea Victoriei) Mi-a plăcut Tiberiu Soare pentru că a vorbit despre solidaritate şi filantropie  ca făcând parte din ADN-ul muzicienilor. Pentru că vioara lui Enescu era prezentă şi ea pe scena Ateneului (mânuită cu mare graţie şi talent de Gabriel Croitoru), dirijorul a amintit mai multe ocazii când Enescu s-a folosit de vioara sa ca să ajute sau să aducă alinare.

Nu-mi propun să reproduc în vorbe concertul propriu zis. Aş fi nebună să mă arunc în aşa ceva. Pot doar să spun că eu l-am primit ca pe un ritual de vindecare. Şi nu mă refer doar la vindecarea lui Vintilă Mihăilescu la care sper din tot sufletul. M-am gândit că evenimente de genul ăsta, în care ne arătăm solidaritatea vindecă o parte din traumele colective pe care le ducem cu noi. Şi mai spun un lucru – că nu m-am mirat că printre muzicienii care şi-au donat timpul şi talentul s-a numărat şi Horia Mihail. Horia este unul dintre primii oameni care mi-a arătat ce înseamnă solidaritatea, cu turneele lui nebununeşti în care şi-a luat pianul la spinare şi s-a ambiţionat să ducă muzica clasică în cele mai uitate colţuri din ţară, având convingerea că muzica clasică nu-i “for the lucky few” şi că nu ateneul este marele templu, ci muzica în sine.

Un alt lucru care m-a bucurat enorm (şi aici o să las frivola din mine să se manifeste) au fost rochiile colorate ale doamnelor din orchestră. Era atâta normalitate şi speranţă în verdele ăla crud, în albastrul neon, în movul electric sau în rozul acelor rochii încât m-am topit pe scaun. Am lâcrimat de mai multe ori în timpul concertului – de dragul muzicii şi a oamenilor pe care îi vedeam, dar catarsisul absolut s-a produs când am remarcat tatuajul violoncelistei (asortat cu rochia albastră). Era enorm de multă viaţă în imaginea aia.

Pentru mine, ultimele săptămâni au fost o adevărată celebrare  a solidarităţii şi a comunităţii. E evident că fără eforturile uriaşe ale oamenilor care s-au implicat direct – în organizarea concertului caritabil, a licitaţiei de lucrări de artă şi a tuturor acţiunilor care au avut ca scop strângerea de fonduri pentru operaţia profesorului Mihăilescu – nu s-ar fi putut întâmpla nimic. Şi vreau să mulţumesc de un catralion de ori tuturor celor care au zis: e cazul să facem ceva pentru prof. Dar, vorba lui Tiberiu Soare, faptul că aceste iniţiative nu au căzut în gol a fost la fel de important.

Au fost şi voci critice care au spus că lumea nu s-ar fi mobilizat în acelaşi fel dacă nu ar fi fost vorba de o personalitate şi câ sunt sute de mii de oameni în România, dacă nu milioane, care nu au şansa la îngrijiri medicale care ar putea să le prelungească viaţa. Şi trebuie să admit că probabil că nu ar fi fost acelaşi tip de mobilizare pentru oricine, deşi românii donează tot mai des pentru orice tip de caz medical care devine public. Şi cred că e momentul să si sărbătorim acest lucru, nu doar sa ne autoînvinovăţim până la epuizare pentru că nu putem învinge acest sistem corupt şi criminal.

În plus, SOLIDARITATEA NAŞTE SOLIDARITATE şi nu pot să nu mă gândesc la Poqe (fotograful George Popescu) pe care o mobilizare la fel de exemplară a comunităţii, din păcate, nu l-a putut salva. Însă, de unde e, Poqe salvează vieţi, contrbuind cu o parte din banii rezultaţi din vânzarea fotografiilor lui la susţinerea cauzelor oncologice şi la susţinerea tinerilor fotografi. Mulţumim Poqe pentru tot bine l-ai generat. Eşti încă un exemplu.” – text de Rucsandra Pop

foto: Andrada Mihăilescu


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!