Orientul între fascinaţie şi stereotip. De la Jean-Étienne Liotard la Iosif Iser
 

Biletele se găsesc pe iaBilet.ro.

Fascinaţia Orientului a planat deasupra imaginarului european încă din Antichitate, însă alăturarea elementelor orientale celor occidentale îşi face simţită prezenţa, treptat, începând cu lucrările câtorva artişti renascentişti.

Fenomenul cultural cunoscut sub denumirea de orientalism se grefează, în principal, pe raportul de alteritate ce intervine în relaţia Orient-Occident. Însă, pe langă caracteristicile generale ale curentului, se pot remarca diverse nuanţări şi interpretări. Vă invităm la un curs ce doreşte să exploreze aceste nuanţe.

Temele întâlnirilor sunt:

1. De la Orient la orientalism: Dacă pentru secolele XIV-XVI Orientul era interpretat şi reprezentat în termeni influenţaţi de viziunea creştină şi de primele descoperiri geografice, din secolul al XVII-lea s-a identificat cu exoticul, luxuriantul, sălbaticul şi misteriosul. Predecesorii iluminiştilor de secol al XVIII-lea şi-au canalizat din ce în ce mai mult atenţia către Orient, având în minte asocierea cu vechile spaţii biblice.

De-a lungul secolelor XVII şi XVIII, printre turquerie şi chinoiserie şi-a făcut loc şi fascinaţia pentru Egipt. Publicată în 1978, Concepţiile occidentale asupra Orientului semnată de Edward Said, a teoretizat o chestiune ce deja exista fragmentar în discursul critic arab. Lucrarea semnată de Said nu abordează strict problema reprezentărilor orientale din artele plastice occidentale, dar metoda sa a conturat tiparul pentru a putea înţelege sintaxa compoziţiilor cu odalisce, sclave, imaginilor cu străzi murdare, a scenelor de vânătoare şi masacrelor.

2. Orientul reprezentat: Fenomenul orientalismului a fost divizat în cinci etape de către John M Mackenzie, fiecare identificabile cu o anumită tendinţă a epocii. În primă fază, imaginile orientale de secol XVIII se compuneau din pure fantezii, europeni costumaţi în vestimentaţie orientală ce pozau în atitudini presupuse a fi specifice – William Hogarth, Gavin Hamilton, Jean-Etienne Liotard etc.

Cea de-a doua etapă a cunoscut două direcţii: prima înregistrează detalii de ordin topografic şi arheologic – Dominique Vivant Denon, David Roberts – şi furnizează detalii esenţiale şi surse secundare celui de-al doilea val al romanticilor precum Alexandre-Gabriel Decamps sau Eugène Delacroix.

Faza a treia se consideră a fi de un realism pregnant cu accent pus pe detaliul etnografic – Horace Vernet, Eugène Fromentin, John Frederick Lewis. În cea de-a patra etapă, sub influenţa impresionismului, Orientul îşi diversifică tematica, devenind mai interiorizat, mai intimist şi mai intelectualizat. În ultima fază artiştii deja renunţă la tematica tradiţională, fiind mai mult influenţaţi de Extremul Orient şi de japonism, mai ales – Art Nouveau şi avangarda exploatează cât mai mult din geometrismul artei islamice şi japoneze.

3. Arta românească şi tema orientală: Diversitatea subiectelor şi genurilor din arta românească a inclus şi reprezentările orientale de factură romantică sau academistă.

Imaginea orientală în spaţiul celor două principate are un parcurs interesant, ce merge de la preluarea acestei imagerii orientale, internalizarea şi utilizarea ca un mod de a reprezenta exoticul. De la orientalele create sau copiate de artişti precum C. D. Rosenthal, la ceea ce se va numi şcoala de la Balcic, Orientul are o serie de nuanţe şi interpretări.

Romantizarea nu este alteva decât o intensificare a potenţialului… Impregnând obişnuitul cu o semnificaţie aparte, ordinarul cu o aură misterioasă, familiarul cu demnitatea necunoscutului, finitul cu aparenţa infinitului, le romantizez.” (Novalis în Alexander Rauch, Neoclassicim and the Romantic Movement. Painting in Europe between two revolutions 1789-1848, 2007)

pictură de Eugène DelacroixThe Women of Algiers, 1834

Cumpără »

Newsletter

Abonează-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informaţii despre cele mai noi ateliere şi evenimente!