Sunt cuvintele maestrului Zen Thich Nhat Hanh, care se referă la această practică budistă a mersului ca la o meditaţie: „Scopul meditaţiei mersului este meditaţia mersului în sine. Important este să mergi, nu să ajungi”.

Această formă de practică, care se numeşte jīngxíng, kinhin sau gyō, în funcţie de tradiţia spirituală specifică, este un element ascetic şi, este menită cultivării atenţiei, centrării, prezenţei,  rezistenţei, detaşării de valorile materiale şi smereniei. Ca orice altă practică, se bazează întotdeauna ceea ce se numeşte motivaţie sau intenţie. Dacă ne gândim la această formă de cultivare personală exact ca la o călătorie, iar în cazul mersului pe jos, ea este, realmente, una fizică, nicio călătorie nu poate să nu aibă o destinaţie. Busola sau GPS-ul care stabileşte destinaţia spirituală este exact această intenţie. Ea poate fi una de răspândire a unor valori, aşa cum este cazul celor 24 călugări care parcurg America pe jos pentru conştientizarea nevoii de pace.

Este foarte interesant să îi vedeţi în ceea ce spun când se opresc în comunităţi sau în postările care au luat amploare pe mediile online, pentru că toate reflectă acelaşi lucru. Compasiune, bunăvoinţă, o acceptare flexibilă (de multe ori au fost întâmpinaţi cu reacţii extreme de la creştinii militanţi, iar răspunsul a fost întotdeauna unul de binecuvântare liniştită şi respect pentru convingerile celorlalţi) şi o centrare fără egal, alături de o voinţă evidentă de depăşire a unor bariere fizice şi mentale. Unul dintre călugări are 70 ani şi merge mai vioi decât unul de 30. Altul a fost strivit de o maşină, a suferit o amputaţie şi şi-a primit cu o linişte incredibilă acest parcurs. Călătoreşte cu scaunul cu rotile şi se reîntâlneşte cu grupul din loc în loc.

Cu ei păşeşte, efectiv, şi câinele Aloka, un maidanez salvat din India, al cărui nume înseamnă claritate, înelepciune, lumină în sanscrită.

Dar cel mai interesant e să vezi cum un grup de douăzeci de oameni şi un câine stârneşte aşa un val mare de conştientizare: de la zecile de mii de postări şi preluări, la cererea grupului să nu se mai trimită lucruri şi mâncare, că nu mai au unde le pune, la poliţia care îi ocroteşte şi le dăruieşte câte un pin (o insignă) în fiecare loc prin care trec, medicii care îi consultă gratuit şi veterinarii care au grijă de Aloka, acest gest mărunt de a merge pe jos a stârnit un tsunami în conştiinţa colectivă. Ceea ce aminteşte de unul din lucrurile pe care le repetă Dalai Lama, referitor la îndoiala că un om nu poate avea impact: ”Dacă crezi că nu ai efect, aminteşte-ţi ce înseamnă să fii închis o noapte într-o cameră cu un ţânţar”.

Nu ştiu dacă marşul va aduce pacea. Dar ştiu sigur că sute de mii de oameni în direct şi alte milioane prin intermediul mediilor de comunicare au simţit, fie şi pentru o clipă, o fulgerare de bunăvoinţă, iar de aici mai e doar un pas foarte mic până la a face ceva mărunt, cât de mărunt, ca să schimbi în bine ziua cuiva. Poate e o vorbă bună. Poate e un moment de îngăduinţă. Poate e un gând bun trimis cuiva care suferă: călugării spuneau, într-una dintre postări, că mulţumesc pentru noianul de rugăciuni şi gânduri bune, căci le-au simţit şi asta îi ajută să meargă mai departe 🤎.

 

 

Termeni şi practici cheie

Meditaţia pe jos (Kinhin/Jingxing): Practica de bază implică mersul conştient, cu atenţia concentrată asupra senzaţiilor fizice ale mişcării, respiraţiei sau solului de sub picioare. Acest lucru se poate face pentru perioade scurte între sesiunile de meditaţie aşezată sau pentru perioade lungi de timp.

Dhutanga (Tudong): În tradiţia monahală Theravada, aceasta se referă la un set de practici ascetice austere care implică adesea rătăcirea pe distanţe lungi, o viaţă simplă, acceptarea de pomană şi căutarea de locuri retrase pentru meditaţie. Cuvântul thailandez tudong este folosit în mod obişnuit pentru această practică de rătăcire. Ea este un echivalent perfect al quest-ului şamanic.

Kaihōgyō: O practică ascetică extrem de riguroasă, de mai mulţi ani, de „înconjurarea muntelui”, de 1.000 de zile, efectuată de călugării budişti Tendai pe Muntele Hiei din Japonia. Implică parcurgerea unor rute specifice, lungi (până la 84 km pe zi în ultimul an) şi este considerată o căutare excepţională a iluminării.

Pelerinaj: Călugării întreprind adesea călătorii lungi pe jos către locuri cu semnificaţie spirituală, cum ar fi cele patru locaţii cheie asociate cu viaţa lui Buddha (Lumbini, Bodh Gaya, Sarnath şi Kushinagar).

Scop şi filozofie

Practica serveşte mai multor scopuri spirituale:

• Atenţie şi prezenţă: Fiecare pas este un act conştient, care aduce mintea înapoi în momentul prezent şi cultivă o conştientizare continuă, ceea ce ajută la calmarea neliniştii.
• Rezistenţă fizică şi mentală: Efortul fizic şi disciplina construiesc forţă şi rezistenţă, pe care Buddha le-a remarcat ca fiind benefice pentru o viaţă de strădanie spirituală.
• Detaşare şi smerenie: Călugării pelerini practică neataşarea faţă de bunurile lumeşti şi confort, bazându-se pe generozitatea comunităţii laice pentru hrană şi adăpost.
• Cultivarea compasiunii şi a păcii: Actul de a merge prin comunităţi poate fi o modalitate de a împărtăşi un mesaj de pace şi compasiune, aşa cum se vede în mişcările moderne „Walk for Peace”.

Articol scris de Andreea Ionescu, lector la Fundaţia Calea Victoriei, coach, facilitator şi trainer. 

Sursă foto: Pagina de Facebook Walk for Peace https://www.facebook.com/walkforpeaceusa