Cum se vinde cultura în România? Neaşteptat de bine.
 

25 nov, 2011, Revista Forbes

“Problema religiei la Schopenhauer, Nietzsche şi Freud. Introducere în Arta Bizantină. Perioada interbelică în Bucovina şi Basarabia prin prisma personalităţilor feminine. Dacă acestea ar fi, prin absurd, numele unor propuneri de emisiuni TV, orice director de programe ar clătina din cap, cu o grimasă condescendentă: “Aşa ceva nu face audienţă!”.

Picătura chinezească a vremurilor noastre, picurată cu sârguinţă de mass-media, este că arta, literatura şi cultura în general nu mai vând nici cât picanteriile mărunte ale pseudo-vedetelor de tabloid. Acceptând tacit verdictul, fiecare dintre noi a confirmat, în timp, o realitate întoarsă cu susul în jos: reflexia distorsionată dintr-o oglindă spartă a devenit singura imagine acceptabilă a lumii noastre.

Şi totuşi…  într-o mansardă veche din Capitală, o absolventă de Litere răspunde zilnic la câteva zeci de telefoane, confirmă înscrieri şi dă informaţii despre toate cele trei titluri de mai sus, plus despre alte câteva zeci de ateliere de scenaristică, fotografie, retorică sau istorie a religiilor.

Sandra Ecobescu are 38 de ani, este preşedintele Fundaţiei Calea Victoriei şi, după cum singură recunoaşte, şi “secretara oficială” a organizaţiei. “Chiar dacă avem toate datele pe internet, oamenii ne sună adesea pentru că vor să audă o voce”, explică ea. “Înainte să vină la curs vor să aibă, totuşi, un contact interuman.”

De trei ani, mansarda Sandrei găzduieşte, de luni până vineri, câte trei cursuri pe seară, plus câteva ateliere speciale sâmbăta. La un calcul rapid, asta înseamnă circa 345 de cursanţi pe săptămână, care scot din buzunar chiar şi peste 200 de lei pentru a învăţa despre animale fantastice, simboluri şi heraldică în mentalul secolului XXI, despre alchimie sau poeţi mistici ai Islamului. Sau, mai nou, despre “Dragoste şi frumuseţe în Evul Mediu”.

Dacă acest din urmă curs s-ar fi numit, simplu, “Lecţie de istorie medievală”, foarte puţini ar fi rezonat din prima cu subiectul. Decupând, însă, ceva interesant, în care se poate regăsi fiecare, oamenii devin dornici să afle mai multe. Exact asta fac, de trei ani, Sandra şi echipa ei: aleg subiecte aparent greoaie şi dificil de digerat, împachetându-le într-o formulă vie şi, mai ales, interactivă.

Când a pornit la drum, scenariul de astăzi era pentru Sandra un vis frumos. Nu chiar imposibil, dar pe-aproape: în definitiv, cine şi-ar dori ca după opt ore petrecute la serviciu să audieze un seminar despre filosofie, istorie sau artă? Adică exact acele subiecte pentru care, teoretic, românii nu sunt dispuşi nici măcar să apese un buton de telecomandă, cu atât mai puţin să străbată oraşul la oră de vârf, investind nu doar timp liber, ci şi bani. “Publicul de la noi nu este îndobitocit de televizor, aşa cum ni se tot spune”, crede Sandra. “Aici nu vin studenţi eminenţi, ci oameni normali, care lucrează în corporaţii, în agenţii de publicitate, în instituţii ale statului.”

Între timp, în baza de date s-au adunat peste 7.000 de cursanţi, care au participat la seminarii culturale ţinute de Neagu Djuvara, Theodor Paleologu sau Georgeta Filitti, dar şi de câteva zeci de tineri intelectuali pentru care fundaţia este, poate, singura sursă stabilă de venit. Sandra recunoaşte, cu tristeţe: “Aceşti tineri care stau în lumile lor şi studiază lucruri extraordinare au toate şansele să moară de foame în România.” Un exemplu este Dinu Bodiciu, un designer talentat care a predat la fundaţie arta legătoriei de carte.

Pentru că acel curs era singurul loc de muncă stabil pe care şi-l găsise în ţară, tânărul a dat în cele din urmă România pe Anglia, unde ţine acum expoziţii de design de mare succes.

Mai mult, în luna februarie a acestui an, Lady Gaga a apărut îmbrăcată într-o rochie semnată Dinu Bodiciu, aducându-l în atenţia lumii întregi.

“Puţini ştiu că acest băiat a plecat în Anglia pentru că în România nimeni nu părea să aibă nevoie de cunoştinţele lui”, explică Sandra. Nu este singurul: în fiecare zi, încă doi-trei oameni valoroşi îşi fac planuri de plecare, o realitate care o provoacă pe Sandra să găsească soluţii alternative.

De câte ori aude de un profesor sau un om de cultură valoros cu gânduri de emigrare, îl convoacă la o discuţie, propunându-i să conceapă mai multe cursuri interesante pentru fundaţie, pentru a-şi rotunji veniturile. “Mulţi profesori de la fundaţie câştigă la noi mult mai bine decât în facultăţi sau alte instituţii ale statului”, recunoaşte Sandra.

Totuşi, poveştile pe care aceştia le istorisesc azi în faţa publicului de toate vârstele n-ar fi existat dacă, în 2007, Sandra nu şi-ar fi dat demisia din poziţia de director comercial al companiei de logistică Karl Heinz Dietrich. “Acolo am învăţat cum se formează o echipă şi cum se pune în practică un proiect de la zero” îşi aminteşte ea. După şapte ani, totul devenise, însă, previzibil şi, mai ales, aglomerat: “Am ajuns în acel punct în care tragi linie şi te întrebi “E totuşi viaţa mea, ce am de gând să fac cu ea?””.

O posibilă soluţie a venit de la sora ei, care renunţase la viaţa corporatistă cu câteva luni înainte şi avea un apartament liber pe Calea Victoriei. “Mi-a spus doar atât: «Gândeşte-te ce ai vrea să faci tu acolo»”. Răspunsul a prins contur prin rememorarea anilor petrecuţi la Facultatea de Litere, în perioada boemă de după Revoluţie. “La începutul anilor ’90, Literele erau ceva fabulos”, îşi aminteşte Sandra.

Profesori precum Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Nicolae Manolescu sau Ion Bogdan Lefter se aflau într-un moment de mare avânt şi deschidere, însufleţiţi şi ei de proaspăt dobândita libertate de expresie: “Se povesteau lucruri despre care nu se vorbise niciodată, seminariile erau neconvenţionale, totul era interactiv şi viu”.

Amintirea acelor ani frumoşi în care descoperise lumea i-a fost împrospătată şi de lectura unei cărţi speciale, “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, a lui Neagu Djuvara: “Mi-am adus aminte că şi ceva greu poate fi povestit viu şi frumos, pe înţelesul tuturor”. Aşa s-a cristalizat ideea: acel apartament de pe Calea Victoriei putea fi un spaţiu în care tinerii să poată gusta din discipline aparent ermetice, precum mistică, antropologie, retorică sau istorie, prezentate pe înţelesul lor. Şi, în plus, un motor de promovare al Bucureştiului interbelic, marea iubire a Sandrei.

Perioada cuprinsă între demisie şi momentul în care noul proiect a început să mişte a fost un fel de a doua studenţie: “Am trecut de la un venit lunar stabil şi consistent la mâncat covrigi şi făcut planuri măreţe”. A meritat, pentru că primul profesor al Fundaţiei Calea Victoriei (botezată după locaţia apartamentului, dar şi după locul preferat al Sandrei) a fost însuşi Neagu Djuvara, pe care l-a convins să ţină cinci seminarii, sub titlul “Cum am trăit secolul XX”, istorisind istoria Europei prin intermediul propriilor amintiri adunate din Franţa şi România.

“Pentru public a fost extraordinar: zece ore cu Neagu Djuvara”, îşi aminteşte Sandra.

Au urmat Ştefan Vianu (nepotul lui Tudor Vianu), Mirel Bănică sau Petre Guran şi mulţi alţi bursieri ai Colegiului Noua Europă – NEC –, instituţie condusă de Andrei Pleşu. În timp, statutul de foşti sau actuali bursieri NEC a devenit o carte de vizită cu rol de garanţie: “Colegiul oferă burse exact acelor oameni inteligenţi, dar cu şanse minime de integrare în societatea românească”.

Privind înapoi, perioada de început pare acum suprarealistă pe de-a-ntregul: în timp ce în apartamentul de la etajul trei de pe Calea Victoriei se ţineau lansări şi conferinţe cu Neagu Djuvara sau Andrei Pleşu, vecinele pensionare băteau la uşă în capot, revoltate de ceea ce se întâmplă. “Erau foarte circumspecte în legătură cu ceea ce facem noi, deşi în acel bloc funcţiona, bine mersi, şi un salon de masaj de care nu se sesiza nimeni”, râde acum Sandra. România contrastelor.

Între timp, Fundaţia s-a mutat de pe Calea Victoriei, dar şi-a păstrat interesul pentru promovarea valorilor Bucureştiului. Printr-o coincidenţă stranie, clădirea în care se află acum este imobilul “Clara Iancu”, una dintre primele clădiri moderniste din Bucureştiul interbelic, creată de Marcel Iancu, liderul mişcării moderniste în arhitectura românească şi iniţiator al dadaismului, împreună cu Tristan Tzara. “Aici a funcţionat Biroul de Studii Moderne al lui Iancu, iar istoria locului a fost un element esenţial în decizia noastră de mutare”, spune Sandra.

Privit lucid, succesul Fundaţiei are o explicaţie de marketing solidă: în ultimele decenii, indiferent de talentele lor, tinerii au fost îndreptaţi către două-trei facultăţi sigure şi “făcătoare de bani” cum le numeşte Sandra, care să le poată asigura o stabilitate financiară. Odată ce ajung la un anumit statut profesional şi financiar, aceştia încep să-şi dorească să aprofundeze, chiar şi retroactiv, lucrurile care i-au interesat cândva.

Deşi Sandra primeşte în fiecare zi, pe e-mail, noi propuneri de cursuri, selecţia este mai dură ca oricând. Oamenii au deja aşteptări, iar încrederea publicului este cel mai preţios lucru pe care îl poate păstra orice organizaţie, fie ea business, corporaţie sau pur şi simplu fundaţie culturală.

Mai ales că unii cursanţi fac naveta din alte oraşe pentru a asista la cursurile pe care şi le doresc. “Majoritatea aleg întâi cursul şi abia apoi întreabă cine îl ţine, iar acesta e un vot de încredere care înseamnă mult pentru noi”, recunoaşte Sandra.

După ce un proiect prinde viteză, nu e neobişnuit ca şeful să se retragă în umbră şi să delege responsabilităţile echipei pe care a pus-o pe roate. În cazul Sandrei, nici nu se pune problema deocamdată. “Sunt destul de preocupată de control”, râde ea. “Vreau să monitorizez în permanenţă lucrurile şi să ştiu că fiecare detaliu merge aşa cum trebuie.”

După ce începuturile fundaţiei au fost un fel de a doua studenţie, se bucură din plin de maturitatea proiectului ei de suflet. Şi, chiar dacă există cursuri la care succesul e previzibil, cum ar fi cele de fotografie sau design de interior, interesul oamenilor încă reuşeşte să o surprindă: „Reluăm acum cursul despre poeţii mistici ai Islamului, iar zilnic avem 2-3 înscrieri la cel despre problema religiilor la Schopenhauer, Nietzsche şi Freud”. Cine ar fi crezut?

Un lucru pe care ar fi bine să-l avem în minte de câte ori ne trezim gândind, pe pilot automat, că publicul „cere” sau „nu cere” cutare lucru.

Când vine în ambalajul potrivit, publicul e dispus să dea „pâinea şi circul” pe operă şi foie-gras. Cu o condiţie ascunsă, dar firească: să nu-l sfidezi, ci să-l îndrumi, iar uneori să-ţi iei inima-n dinţi şi să-l surprinzi cu ceva ce nici el nu ştie că-şi doreşte. Nu încă. Pofta vine, uneori, abia când te trezeşti cu farfuria în faţă.

BAL DE BUCUREŞTI

Pentru că, în perioada interbelică, primarii organizau „Luna Bucureştilor”, un eveniment care genera turism pentru Capitală, Sandra şi echipa ei încearcă să reînvie acest obicei, în fiecare an. „Să nu uităm că şi Parcul Herăstrău s-a inaugurat tot într-o astfel de lună a Bucureştiului”, explică ea importanţa demersului.

În luna Bucureştilor zilelor noastre au loc expoziţii de costume din perioada interbelică, piese de teatru, proiecţii ale primului film color despre Bucureşti şi, evident, Balul Bucureştiului Interbelic.

Acesta din urmă implică un exerciţiu de imaginaţie: crearea unui personaj din anii ’20-‘30, reinterpretând în mod creativ obiectele din dulap. „Mi se pare minunat când vine câte o doamnă purtând mănuşile sau perlele bunicii.” Tot farmecul nu e să cumperi o ţinută de-a gata, ci să improvizezi cu ceea ce ai. Tot aşa s-au cristalizat şi proiectul plimbărilor prin Capitală. „Descoperă Calea Victoriei” s-a ţinut de peste 15 ori, ca şi traseele cu poveste pe care echipa fundaţiei le-a construit în jurul clădirilor rămase din perioada interbelică.

ŞI TOTUŞI… ROMÂNIA VINDE

„E foarte uşor să spui că oamenii nu vin la muzeu şi nu sunt interesaţi de cultură”, crede Sandra, care s-a încăpăţânat să dovedească şi aici că adevărul e undeva la mijloc, organizând vizite la muzee pentru cursanţii fundaţiei. Pentru vizita la Muzeul Cotroceni, organizată de Georgeta Filitti, au fost mai mulţi doritori decât locuri disponibile, ceea ce a condus la o situaţie cel puţin stranie: încercarea de a le explica oamenilor că nu mai sunt locuri pentru tur, dar că muzeul e deschis tot restul anului. „Percepţia publică în raport cu aceste locuri este că sunt închise, prăfuite şi neprimitoare”, explică Sandra.

Luptând cu această prejudecată, echipa ei se ocupă de construcţia unor poveşti care să trezească interesul oamenilor. A funcţionat pentru Conacul Bellu de la Urlaţi, excursie organizată de Georgeta Filitti, doctor în istorie şi cercetător. La întoarcere, cei peste 20 de participanţi au decis să poposească, spontan, şi la Casa de Târgoveţ de la Ploieşti. „Toate sunt locuri minunate şi puţin cunoscute”, crede Sandra. „Odată ce le descoperă, oamenii nu vor să se mai oprească din văzut.” Fundaţia a mai organizat vizite cu ghid la Casa Memorială Gellu Naum, Mănăstirea Comana sau Moara de Hârtie.


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!