Cursul se va desfăşura săptămânal, în zile de miercuri, în intervalul 19:00-21:00.

Date desfăşurare curs: 8, 22 şi 29 aprilie (cu pauză în 15 aprilie).

***Vârsta minimă de participare: 18 ani.

Când am coborât din Muntele Athos, în aprilie 2023, am devenit conştient de faptul că o călătorie informată şi conştientă în Republica Maicii Domnului reprezintă o imersiune inimaginabilă în istoria medievală a Ţărilor Române. Am început să scriu o postare pe Facebook care a început cu următoarele cuvinte: nu există niciun loc pe lumea asta în care să mă fi simţit exact ca acasă cum a fost pe Sfântul Munte Athos. Căci, dacă Athosul este supranumit Grădina Maicii Domnului, atunci, în epoca postbizantină, grădinari au fost moldovenii şi valahii, iar gospodari domnitorii de la Bucureşti şi Iaşi. Vreme de aproape cinci secole, voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au devenit adevăraţii ctitori, susţinători şi protectori ai Sfântului Munte, autentici bazilei neobizantini ai ortodoxiei, care au întreţinut, construit şi reconstruit, înzestrat şi amenajat mănăstirile athonite într-o măsură care aproape nu are echivalent în niciun alt spaţiu ortodox.

Într-o epocă în care lumea ortodoxă era în mare parte înghiţită de Imperiul Otoman, iar Bizanţul dispăruse, doar la Bucureşti, la Iaşi şi la Sankt Petersburg mai existau conducători politici care puteau ordona un buget de stat şi îl puteau direcţiona către locurile sfinte. Astfel, între secolele XIV-XIX, Ţările Române au preluat rolul politic, financiar şi simbolic al Imperiului Bizantin în relaţia cu Athosul.

Ceea ce astăzi numim Athosul postbizantin este, într-o proporţie covârşitoare, o construcţie românească: porturi şi arsanale ridicate de voievozii români, turnuri de apărare plătite din vistieriile Bucureştiului şi Iaşului, chilii şi biserici reconstruite cu materiale trimise din Principatele Dunărene, catapetesme brâncoveneşti şi picturi votive ale domnilor români, mănăstiri întregi închinate Athosului din veniturile Tărilor Române.

Paradoxal, deşi românii au fost principalii salvatori ai Athosului, România nu are astăzi nicio mănăstire în Sfântul Munte, ci doar schituri şi chilii dependente. Discrepanţa dintre ceea ce am dăruit şi ceea ce avem este tulburătoare şi deschide o întrebare identitară esenţială.

În cadrul acestui curs în trei întâlniri, vom explora istoric, cultural, teologic şi mai cu seamă vizual (foto-video) prezenţa românească pe Athos şi vom înţelege de ce, dacă ar exista o placă la intrarea în Sfântul Munte, ea ar putea spune – pe deplin justificat – în limba română: Aici sunt banii dumneavoastră.

Structura cursului

Şedinţa 1. Bizanţ după Bizanţ sau cum au devenit voievozii Ţărilor Române bazileii Sfântului Munte

În această primă întâlnire vom explora modelul bizantin de stat adoptat de Ţara Românească şi Moldova, modul în care domnii români şi-au asumat statutul de protectori ai ortodoxiei, precum şi contextul unic al epocii: după 1453, aproape întreaga lume ortodoxă devenise paşalâc, iar singurele state libere (autonome sau independente) care mai puteau susţine Athosul aveau capitala la Bucureşti, Iaşi şi Sankt Petersburg. Vom analiza în cadrul cursului ideologia bizantină a domniei în spaţiul românesc, transferul simbolic al autorităţii imperiale către voievozi, legătura sacră dintre domnie şi locurile sfinte. Cursul creează cadrul conceptual care explică de ce Athosul postbizantin este, în proporţie surprinzătoare, un Athos românesc.

Şedinţa 2. Harta Athosului românesc sau cinci secole de ctitorii valahe şi moldovene

Această lecţie este o călătorie iconografică şi arhitecturală – vizuală şi narativă – în Athosul ridicat, consolidat şi întreţinut de români. Vom prezenta, prin imagini, text şi explicaţii, diversitatea intervenţiilor româneşti: arsanale la Zografu şi Vatoped, turnuri de apărare, catapetesme sculptate, picturi votive, ziduri mănăstireşti, chilii şi biserici întregi construite, extinse sau restaurate de voievozii Ţărilor Române. Vom discuta, în mod sistematic, despre mănăstirile Zografu (arsanaua ctitorită de Ştefan cel Mare la 1475 şi turnul ridicat de Bogdan al III-lea la 1517), Xenofont (sprijinită şi decorată cu tabloul votiv al lui Matei Basarab şi al doamnei Elina), Sfântul Pavel (întărită prin turnul şi zidul exterior de apărare realizate în vremea lui Ştefan cel Mare şi prin intervenţiile lui Constantin Brâncoveanu la arsanaua veche), Dionisiu (cu biserica mare reconstruibilă prin sprijinul lui Petru Rareş şi cu lucrări importante realizate de Neagoe Basarab şi Alexandru Lăpuşneanu), Grigoriu (integral refăcută la 1500 cu sprijinul lui Ştefan cel Mare), Simonopetra (reconstruită substanţial cu ajutorul material al lui Mihai Viteazul), Caracalu (cu biserica mare refăcută de Petru Rareş care s-a călugărit aici sub numele de Pahomie şi continuată de Alexandru Lăpuşneanu).

Pe lângă acestea, vom menţiona Cutlumuş, supranumită Marea Lavră a Ţării Româneşti, precum şi alte intervenţii arhitecturale, iconografice şi financiare ale domnilor valahi şi moldoveni asupra ansamblului athonit. În mod special, mănăstirea Vatoped este de departe beneficiara celor mai ample danii (mănăstiri închinate, venituri şi alte ajutoare financiare trimise de la Bucureşti şi Iaşi, sub forma unor obiecte de cult, materiale de construcţie, produse, intervenţii arhitecturale, protecţie diplomatică, moşii, construcţii auxiliare, inclusiv arsanaua edificată de Ştefan cel Mare) din partea domnilor Ţării Româneşti (Mircea cel Bătrân, Dan II, Vlad Dracul, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae şi Constantin Mavrocordat) şi Moldovei (Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan III cel Orb, Ştefăniţă Vodă, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Eustratie Dabija, Duca Vodă şi Mihai Racoviţă). Lecţia face vizibilă proporţia uluitoare a prezenţei româneşti pe Athos, dezvăluind, prin documente, imagini şi dovezi materiale, ceea ce de obicei rămâne invizibil în discursul public: contribuţia continuă, masivă şi decisivă a Ţărilor Române la supravieţuirea şi înflorirea Sfântului Munte în epoca postbizantină.

Şedinţa 3. Paradoxul Athosului românesc sau cum am construit o lume întreagă, dar nu avem nicio mănăstire

În ultima parte analizăm marea enigmă istorică: de ce românii, care au investit enorm în Athos timp de cinci secole, nu au astăzi nicio mănăstire proprie? Vom discuta mecanismele juridice ale Athosului, schimbările politice ale secolului XIX, tensiunile cu Patriarhia Ecumenică, secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, transformarea Athosului în secolele XIX–XX în spaţiu de soft power ortodox. Vom explora diferenţa dintre schit, chilie şi mănăstire, precum şi motivele pentru care daniile româneşti nu au dus la o autoritate instituţională. Ne vom minuna împreună de paradoxul final: totul este românesc în ziduri, dar nimic nu este românesc în statut.

Lecţia se încheie cu reflecţia-cheie a cursului: dacă Athosul este Grădina Maicii Domnului, românii au fost grădinarii care i-au salvat recolta timp de cinci secole sub îngrijirea gospodarilor de la Bucureşti şi Iaşi.