„Fiecare dintre noi avem obiecte de care nu ne putem despărţi pentru că ne amintesc de oameni dragi: un ceas primit de la bunici, un covor moştenit de la părinţi, o eşarfă pe care am cumpărat-o în vacanţa petrecută cu iubitul, ori soţul, o carte primită de la cel mai bun prieten, fotografii cu cei apropiaţi… Sunt artefacte care, în timp, acumulează înţelesuri şi emoţii; lucruri ce se află într-o relaţie afectivă cu posesorii lor; care îmbătrânesc împreună cu ei şi trăiesc atâta vreme cât sunt folosite.

Acestea poartă, în literatura de specialitate antropologică, denumirea de „obiecte biografice”, dar pot fi la fel de bine considerate ca fiind obiecte sentimentale, tocmai pentru că au, pentru creatorul, ori posesorul lor, o mare încărcătură simbolică.

Între anii 2001 şi 2013 am făcut o cercetare în zona Maramureşului, în patru sate de pe Valea Izei (Botiza, Dragomireşti, Ieud şi Săliştea de Sus), pentru a înţelege care este dinamica artei ţărăneşti maramureşene. Am studiat în special ţesăturile, obiecte feminine prin excelenţă, pentru că sunt pregătite de femei, pentru a fi parte din zestrea pe care o primesc fetele. Acestea îşi ţes zestrea singure, ori ajutate de mama, ori surorile lor, într-un  efort comun al familiei. Iar în toate covoarele, ştergarele, feţele de pernă, ori feţele de masă pregătite cu drag ţes şi năzuinţe, dorinţe şi speranţe pentru o viaţă bună. Toate aceste ţesături ce fac parte din zestrea pe care o primesc de la părinţi sunt expuse în spaţiul festiv al caselor ţărăneşti, adică în „odaia dinainte”, „camera curată”, „casa bună”, camera mare”, „casa de parade”, ori, cum i se spune în ultima perioadă, „camera îmbrăcată ţărăneşte”.

Vorbind cu femeile din Maramureş despre obiectele pe care ele însele le-au creat, ori pe care le-au moştenit în familie, am aflat mai multe întâmplări relevante din viaţa interlocutoarelor mele. Am înregistrat amintiri despre momente păstrate vii în memoria lor tocmai datorită ţesăturilor pe care mi le arătau. Iar din dialogul pe care l-am purtat cu ele, vorbind despre ţesături, am înţeles cum funcţionează comunităţile însele: care sunt normele culturale pe care oamenii le respectă şi cum sunt ele reflectate în obiectele tradiţionale. 

Vă invit să vă spun povestea ţesăturilor din mai multe case maramureşene în care am avut privilegiul să intru. Şi, în consecinţă, să vă fac cunoştinţă cu persoanele care le-au creat şi care le folosesc, gazde bune şi primitoare, dar mai ales dornice de povestit. În fond, viaţa oamenilor poate fi desluşită prin obiecte dacă ştim să le privim, dar şi să le ascultăm poveştile rostite de cei care le au în preajma lor.

Iar în Maramureş, obiectele sunt partenerii sociali ai oamenilor, sunt acei „agenţi secundari” ai interacţiunilor sociale (cum spunea antropologul Alfred Gell), care intră în dialog cu persoanele şi le oferă o ancoră identitară importantă. Oamenii folosesc acest reper pe care îl dau artefactele, în viaţa de zi cu zi, în relaţie unii cu alţii, dar şi cu străinii de comunitate.

O parte din aceste istorisiri regăsite în covoare le-am cuprins şi în cartea mea „Ţesând poveşti. Istorii de viaţă în camera bună maramureşeană”, care a văzut lumina tiparului la Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, în acest an.”

Anamaria IUGA

„Sunt etnolog. Îmi place să vorbesc cu oamenii şi să le ascult poveştile. Mă interesează tradiţiile locale şi dinamica lor. Şi cred că am ales această meserie pentru că bunica mea îmi spunea basme, legende, ori întâmplări fantastice pe care ea însăşi, ori altcineva cunoscut le-a trăit (de exemplu, cum a văzut iarba fiarelor pe câmp). Poveştile sale m-au format şi m-au făcut să aleg meseria de etnolog.

Activez ca cercetător la Muzeul Naţional al Ţăranului Român (Bucureşti). Iar asta înseamnă că mă duc deseori prin satele din România, ca să aflu tot ce pot despre obiectele care îi înconjoară pe oameni, obiecte create, de cele mai multe ori, de ei înşişi. Întreprind cercetări de teren şi pentru a vedea şi a participa la obiceiurile de peste an care încă au loc în sate. O altă temă de cercetare de interes pentru mine este documentarea modului în care se întreţin pajiştile în România: care sunt muncile agricole ce fac în aşa fel încât fâneţele şi păşunile de la noi să aibă o biodiversitate atât de mare.

Am absolvit în 1999 Facultatea de Litere (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), specializarea română-etnologie, iar în 2009 am obţinut titlul de doctor în filologie, cu o teză de etnologie, despre dinamica artei tradiţionale şi a obiceiurilor din Maramureş.

Totodată, am fost în cercetări de teren în mai multe zone din ţară, împreună cu prietenii mei din Cluj-Napoca şi din Bucureşti, pentru a documenta dinamica obiceiurilor calendaristice (obiceiuri de Crăciun, de Anul Nou, de Lăsata Secului, de Paşti, ori de Rusalii) şi a obiceiurilor din viaţa familiei (urmărind mai ales obiceiurile de nuntă şi cele de pomenire a morţilor). Am fost prin sate din: Oltenia, Bistriţa-Năsăud, Ţara Făgăraşului, Sălaj, Cluj, Alba, Buzău şi, evident, Maramureş.

De mai bine de 15 ani documentez practicile agricole tradiţionale (sau cunoştinţele ecologice tradiţionale) care fac ca pajiştile din zonele de deal şi de munte să fie atât de bogate în flori şi gâze. Am aflat că acţiunile oamenilor au o influenţă foarte mare asupra biodiversităţii! Iar asta am înţeles-o în timp, de când particip la cercetări interdisciplinare împreună cu cercetători biologi şi ecologi din România, Suedia şi Slovacia. Împreună cu ei am fost în sate de deal şi de munte în Munţii Apuseni, Maramureş, Bucovina, Carpaţii de Curbură, Mărginimea Sibiului, zona Braşovului şi în Prahova.

Am făcut parte din echipa de cercetare pentru documentarea Ţinutului Buzăului, în vederea întocmirii documentaţiei pentru ca teritoriul din nordul judeţului Buzău să fie luat în considerare ca Geoparc, iar în anul 2022 a fost inclus în lista Geoparcurilor UNESCO. În Buzău am fost mai ales interesată de poveştile locului şi de obiceiuri.”

Sursă foto: Matricea Românească