Curentul Art Deco îşi are rădăcinile înainte de Primul Război Mondial, într-o mişcare de revoltă împotriva stilurilor învechite, ce nu se mai potriveau noilor oraşe mai mari, mai rapide, mai industrializate şi mai verticale. Abia în 1925, însă, are loc expoziţia internaţională din Paris care dă numele – Exposition Internationale des Arts Decoratifs et Industrielles.

Art Deco se exprimă peste tot – în pictură, în modă, în industria automobilelor, a electronicii, cea feroviară, în desgin şi mai ales în arhitectură, unde adoptă elemente din noile invenţii apărute sau care au progresat în timpul războiului – radioul, aeronautica, cursele transatlantice cu vaporul – şi care sunt acum puse în slujba binelui, a comunităţii, a prosperităţii.

Bucureştiul este unul dintre oraşele europene care au beneficiat cel mai mult de curentele modernismului Art Deco, cunoscând o dezvoltare fără precedent în perioada interbelică, devenind capitala unui regat mult mai mare şi mai prosper şi atrăgând investiţii uriaşe în clădiri şi infrastructură. Apar sedii de companii, de bănci şi societăţi de asigurări care angajează arhitecţi celebri pentru a arăta lumii modernitatea, conexiunea cu stilurile urbane din vest şi viteza cu care ideile circulă şi sunt implementate şi în ţară, blocuri şi case ce reflectă noul stil, pofta de nou, de diferit, de rupere de trecut şi galop către un viitor luminos, electric, vertical şi modern.

Conferinţa Centenarul Art Deco explorează reflexia acestui stil în arta şi arhitectura din România şi mai ales din Bucureşti, cu schiţe şi fotografii istorice şi comparaţii cu clădirile care au supravieţuit. Dacă încă avem ce să admirăm după două cutremure majore în 1940 şi 1977, două serii de bombardamente în 1944, buldozerele lui Ceauşescu şi mutilările postdecembriste, ar trebui să ne simţim norocoşi şi să apreciem ce încă ne-a rămas.

Ovidiu Neacşu