despre fericire
 

Nimic nu pare să fie mai dorit decât faptul de a fi fericit şi, în egală măsură, nimic nu este mai puţin înţeles decât fericirea. Altfel spus, pe cât de mult dorim şi căutăm fericirea, pe atât de puţin ştim ce înseamnă.

Cursul îşi propune să ofere câteva repere importante ale istoriei intelectuale a fericirii. Putem identifica urmatoarele intrebari cu privire la fericire: fericirea drept căutare; definirea fericirii ca plăcere; fericirea ca scop sau mijloc şi, în sfârşit, locul unde fericirea poate fi cunoscută în deplinătatea sa. Fiecărei interogaţii îi corespunde un răspuns care a stat la baza gândirii europene.

Pascal, Epicur, Mill, Aristotel, Kant, A. Camus sunt autorii asupra cărora ne vom opri pentru a avea răspunsul.

  1. Căutarea fericirii – constantă a naturii umane?

Din perspectiva lui Blaise Pascal, singurul lucru care se poate afirma cu certitudine despre fericire este că omul o caută în permanenţă. Pe cât de puţin se ştie ce înseamnă, pe atât de mult aceasta este căutată. Acesta reprezintă un paradox pe care doar omul, cu trup şi suflet, cu pasiune şi raţiune, îl poate rezolva. Prin urmare, în calitatea sa de ideal omenesc, fericirea este strict personală.

Bibliografie optionala: Pascal, Cugetări (1657-1661), îndeosebi partea I (capitolul al II-lea)

  1. Definiţia fericirii

Dacă cineva este întrebat ce înseamnă fericirea, primul răspuns este plăcerea. Legătura dintre fericire şi plăcere a fost discutată de trei mari gânditori: Epicur şi Aristip în antichitate şi J. S. Mill în modernitate. După cum nu orice plăcere aduce fericirea, nici orice suferinţă nu împiedică fericirea. Legătura fină dintre plăcere şi fericire este guvernată de înţelepciune (raţiune).

Bibliografie optionala: Epicur, Scrisoare către Menoiceus (sec. III î. Hr.); Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor (sec. III î. Hr); J. S. Mill, Utilitarismul (1861).

  1. Fericirea – scop sau mijloc?

O altă problemă care însoţeşte discuţia despre fericire este statutul acesteia: scop în sine sau mijloc către (alt)ceva? Pentru Aristotel, fericirea înseamnă virtute şi reprezintă un scop în sine. Pentru Kant, veritabila fericire este dictată de comportamentul moral, adică de îndeplinirea datoriei fixată de către raţiune. Astfel, demnitatea de a fi fericit nu poate fi redusă la fericirea însăşi, care mai are nevoie şi de credinţa religioasă întrucât omul depinde de lumea exterioară care nu se află sub controlul său.

Bibliografie optionala: Aristotel, Etica nicomahică; Immanuel Kant, Metafizica moravurilor (1785).

  1. Geografia fericirii

Ultima, dar nu cea din urmă problemă a fericirii este locul acesteia: unde trebuie căutată fericirea? Aici se disting mai multe răspunsuri. Pe de o parte, locul fericirii se află între viaţa de aici (Ecleziastul) şi viaţa de dincolo (Predica de pe Munte rostită de Iisus Hristos). Pe de altă parte, locul fericirii este omul însuşi deoarece numai el îşi este propriul autor al sensului vieţii (Albert Camus).

Bibliografie optionala: Biblia: Ecleziastul (îndeosebi Capitolul 3) şi Predica de pe Munte (Matei, 5, 1-12); A. Camus, Mitul lui Sisif (1942).

Imagine: pictura de Edwin Howland Blashfield


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!