Cu doar câteva decenii în urmă, fotografiile aveau un statut aparte. Nu erau multe şi nici impecabile din punct de vedere tehnic, dar erau despre noi şi despre ceea ce voiam să lăsăm mai departe. Albumele foto funcţionau ca arhive intime ale vieţii de familie, construite cu răbdare, atenţie şi discernământ. Fiecare imagine ajunsă acolo era rezultatul unei decizii asumate: un moment considerat demn de a fi păstrat.

Albumul foto presupunea, implicit, o formă de responsabilitate faţă de memorie. Nu era vorba despre acumulare, ci despre alegere. Ce păstrăm? Ce spun aceste imagini despre noi? Şi, poate cel mai important, ce poveste dorim să rămână?

Fotografia, din gest atent în reflex automat

Astăzi fotografiem din reflex. Telefonul este mereu la îndemână, iar fotografia a devenit un gest rapid, repetat zilnic, aproape fără să ne dăm seama. În acest flux continuu de imagini, albumele foto par să fi dispărut din viaţa noastră. Nu printr-o decizie asumată, ci printr-o abandonare lentă, aproape invizibilă. Nu am renunţat la ele pentru că le considerăm inutile, ci pentru că nu le mai percepem ca necesare.

Când fotografiile aveau un loc al lor

Nu cu mult timp în urmă, fotografiile aveau un loc clar. Nu păstram tot. Albumele adunau doar imaginile importante şi le aşezau într-o poveste coerentă. Fiecare fotografie era aleasă cu atenţie şi păstrată cu sens. Limita nu era o lipsă, ci o formă de ordine.

Astăzi, fotografia digitală ne oferă o libertate aproape nelimitată. Putem documenta orice, oricând. Rezultatul este o cantitate uriaşă de imagini, stocate în telefoane, conturi şi hard disk-uri. Avem mii de fotografii, dar din ce în ce mai puţine amintiri aşezate. Ştim că ele există, însă le regăsim tot mai rar şi, de multe ori, nici nu le mai privim. Excesul nu construieşte memorie, ci o formă discretă de oboseală vizuală.Ştim că ele există, însă le regăsim tot mai rar şi, de multe ori, nici nu le mai privim. Excesul nu construieşte memorie, ci o formă discretă de oboseală vizuală.

Paradoxul memoriei digitale

Deşi avem mai multe fotografii ca oricând, ele sunt mai fragile. Se pierd odată cu schimbarea unui telefon, cu o parolă uitată sau cu un cont închis. Nu le răsfoim întâmplător şi nu le transmitem mai departe cu uşurinţă. Fără o structură, memoria rămâne dispersată, fragmentată, suspendată într-un spaţiu abstract. Documentăm tot, dar păstrăm puţin.