Cum trecem de la certuri la discuţii calme, articol scris de Andreea Neagu
 

Andreea Neagu este trainer şi doctorand în Filosofie, la Şcoala Doctorală din cadrul Universităţii Bucureşti şi lector la Fundaţia Calea Victoriei, unde va susţine din 16 aprilie Atelierul de Debate pentru adulţi: de la Opinie la Argument.

Andreea a scris un articol pentru Magic FM – Make Life Magic pe care îl poţi citi şi pe blogul nostru.

Arta de a te contrazice ca un adult, nu ca un copil. De ce ne certăm atât de repede.

Trăim într-o cultură a vitezei. Răspundem înainte să ascultăm, reacţionăm înainte să înţelegem şi, uneori, ne supărăm înainte să ştim exact de ce. Lucrurile se întâmplă rapid, inclusiv pierderea cumpătului. Diferenţele de opinie se transformă uşor în conflicte, nu pentru că miza ar fi mare, ci pentru că răbdarea noastră e din ce în ce mai mică.

O observaţie banală e interpretată drept critică, o  simplă întrebare e percepută ca atac, iar tăcerile care urmează acestor micro-conflicte erodează relaţiile şi ne îndepărtează unii de alţii. Lipsa disponibilităţii de a asculta, capacitatea din ce în ce mai scăzută de empatie şi orgoliul nostru sensibil, greu de administrat ne pot face ca, în câteva minute, să ajungem în situaţii limită, în care, dacă ne-am putea privi din exterior, ne-am amuza şi înduioşa deopotrivă de infantilitatea noastră.

În relaţiile care contează, paradoxal, devenim cel mai puţin atenţi. Tocmai acolo unde se cere grijă pentru sensibilitatea celuilalt vorbim apăsat, tăios şi defensiv. Spunem lucruri „la nervi”, pe care apoi nu le mai putem retrage cu aceeaşi uşurinţă cu care le-am rostit. Şi, deseori, nici nu încercăm să o facem. Rămân în urmă conversaţii neterminate, mici tensiuni şi replici care continuă să reverbereze.

Nu par decisive pe moment, dar se adună. Şi, în timp, creează o atmosferă greu de definit, dar uşor de simţit: un fel de distanţă care creşte, de pe marginile căreia nu mai reuşim să ajungem la cel de lângă noi.

A avea dreptate sau a rămâne în relaţie?

Există o satisfacţie aparte în a avea dreptate. O cunoaştem cu toţii. Şi, uneori, o urmărim cu o consecvenţă admirabilă, chiar şi atunci când costul este degradarea relaţiei în care tocmai am demonstrat că avem dreptate. Ne purtăm, fără să ne dăm seama, ca nişte avocaţi zeloşi ai propriei perspective. Construim argumente solide, le susţinem cu pasiune şi, dacă este nevoie, revenim asupra lor până când suntem siguri că ne-am făcut înţeleşi. Ori până când celălalt cedează sau renunţă să continue discuţia.

Problema este că, din acest mic tribunal personal, celălalt nu pleacă mai convins, ci mai obosit sau chiar rănit. Şi cu o disponibilitate mai scăzută de a comunica pe viitor.

A te contrazice ca un adult nu înseamnă să renunţi la punctul tău de vedere. Înseamnă să înţelegi că nu orice discuţie merită câştigată. Că există situaţii în care e mai important să ai grijă de relaţie decât să ai ultimul cuvânt. Înseamnă să poţi spune „nu sunt de acord” fără să sugerezi, mai subtil sau mai direct, că celălalt este greşit în ansamblul său. Pentru că, odată ce persoana devine problema, nu mai discutăm idei, ci ne apărăm identitatea.

Ce e în puterea noastră (şi ce nu!)

Poate ai observat deja: ceilalţi nu se schimbă când ne dorim noi. Nici când explicăm foarte bine. Nici când avem, obiectiv, dreptate. Aceasta este una dintre micile dezamăgiri ale maturităţii: nu putem controla reacţiile celorlalţi, oricât de elegant ne-am purta cu ei. Comunicarea nu este un mecanism pe care îl reglăm unilateral, ci o întâlnire între două stiluri, două istorii, două sensibilităţi fundamental diferite. Uneori compatibile, alteori nu.

Putem deveni comunicatori mai buni şi, cu toate acestea, să întâlnim în continuare interlocutori dificili. Asta nu invalidează efortul, dimpotrivă, îl face cu atât mai necesar. Pentru că există ceva ce nu poate fi delegat: felul în care noi alegem să acţionăm. Putem observa când reacţionăm impulsiv şi înţelege stimulii care declanşează acest tip de comportament. Putem învăţa să nu răspundem imediat. Şi putem alege să nu spunem tot ce ne vine, chiar dacă tentaţia e mare.

Uneori, maturitatea în comunicare nu se vede în replicile pe care le construim, ci în cele la care renunţăm. În pauzele pe care ni le îngăduim. În faptul că nu mai simţim nevoia să încheiem fiecare discuţie cu o concluzie definitivă. Şi, poate cel mai important, în faptul că începem să distingem între ceea ce merită rostit şi ceea ce merită doar înţeles.

În loc de concluzie

Conflictele nerezolvate nu dispar. Nu se evaporă în timp şi nici nu se rezolvă prin evitare. Se aşază, discret, între oameni, în lucrurile pe care nu ni le mai spunem, în subiectele pe care le ocolim, în felul în care devenim mai rezervaţi, mai atenţi, dar şi mai îndepărtaţi unii de alţii. De cele mai multe multe ori, nu conflictele mari sunt cele care ne îndepărtează, ci acumularea celor mici, rămase fără clarificare.

Nu putem evita toate conflictele; şi nici nu e recomandat să o facem. Dar putem învăţa să nu le mai transformăm în rupturi, să rămânem în conversaţie fără să devenim adversari.

Într-o relaţie, nu contează doar ideile, ci şi felul în care le spunem. Respectul se vede în dezacord, în capacitatea de a rămâne aproape chiar şi atunci când nu gândim la fel, în disponibilitatea de a spune „îmi pare rău” fără să simţim că pierdem ceva din noi. Şi, poate cel mai dificil, în alegerea de a nu răni, chiar şi atunci când am putea-o face cu uşurinţă. Pentru că, în definitiv, nu tot ce poate fi spus merită să fie rostit.


Newsletter

Abonează-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informaţii despre cele mai noi ateliere şi evenimente!