S-a scris şi s-a cercetat mult despre viaţa şi opera lui Brâncuşi şi mereu a apărut ceva cu adevărat esenţial şi adesea necunoscut publicului larg, dar mai puţin despre faptul că el nu se considera un creator de forme, ci un mediator, pentru care sufletul său nu se exprima pe sine în piatră, ci era doar o „unealtă” spirituală care ajuta sufletul ascuns al materialului să se nască în lumea vizibilă. Pentru a integra şi înţelege sfatul lui Brâncuşi: „Să vă uitaţi la operă până o vedeţi. Pentru că una este să te uiţi şi alta este să o vezi.”, vom pătrunde împreună într-o incursiune semiotică a operei sale. Formele utilizate, ne obligă să trecem de la simplul act de a le privi şi a ne uita la un obiect artistic, exclusiv prin percepţia fizică, de suprafaţă, la actul sacru de a vedea cu adevărat prin înţelegerea intuitivă a esenţei sale, transformând sculptura dintr-un obiect de muzeu, într-un instrument de trezire spirituală. De aceea poate, atunci  când te uiţi la o lucrare de-a sa, nu vezi geniul său, ci oglinda propriului tău suflet reflectată în perfecţiunea formei. 

În cadrul evenimentului din 7 octombrie, vom explora împreună viziuni diferite, ipoteze, simboluri şi comparaţii ale unor elemente de semiotică aplicată, încriptată prin spaţiu şi lumină în opera artistică, pentru a înţelege mai bine omul, opera şi personalitatea sa, tradiţia ancestrală şi rolul arhetipurilor, dar şi ca moment de introspecţie personală individuală. 

Ideea de „simplu uneltitor” prin care legile cosmice şi arhetipurile uitate ale omenirii s-au întors pe pământ, poate fi considerata o adevărată „cheie de boltă” pentru a înţelege smerenia lui Constantin Brâncuşi, ca prelungire vie a dălţii şi a toporului. Precum un simplu ţăran român autentic şi meşteşugar anonim, care nu inventa forme noi, ci curăţa formele existente de praful istoriei, el a permis legilor cosmice şi arhetipurilor uitate să revină pe pământ şi să se re-construiască într-un limbaj simplu dar de esenţa complexă universală. Brâncuşi a operat o distincţie semiotică clară între „artistul” care impune o formă artificială din exterior şi „uneltitorul” care colaborează cu legile interne ale Materiei, Naturii şi Universului. Atunci când cioplea direct materia, intra într-o stare de „ascultare”, pentru că materialul deţinea deja forma perfectă în interiorul său, iar rolul lui era strict de a „da la o parte vălul”.

În aceasta prelegere vei descoperi cum opera brâncuşiană face parte dintr-un proces de purificare, cum uneltele sale eliberate de ego-ul artistului, deveneau mai libere astfel, ca să execute liniile perfecte dictate de legile universale, prin întoarcerea la arhetipurile vernaculare uitate. Ca modele primordiale si imagini adânc integrate în inconştientul colectiv al întregii umanităţi, indiferent de epocă sau cultură, Brâncuşi a înţeles că, pentru a aduce înapoi aceste semne uitate, trebuia să coboare sub stratul culturii academice europene, direct în „copilăria umanităţii” prin arta arhaică, văzută ca singură stare vie artistică.

De la ovoid ca simbol al Oului Cosmic, la Coloana Infinitului ca scara şi structură sacră a Arborelui Lumii / Axis Mundi sau a Stâlpului Cerului din mitologia popularea românească, Brâncuşi le-a transformat în receptoare vii de lumină pentru Om şi canalizări ale legilor cosmice prin proporţie, ritm, cucerirea spaţial-volumetrică şi aplicarea unor legi matematice care guvernează creşterea şi dinamica Universului. Artistul devine astfel, un receptacul iar a fi un „simplu uneltitor” înseamnă a accepta că nu eşti doar sursa artei, ci şi un canal prin care se manifestă aceasta, într-un loc sacru curat în care forţele Universului au putut coborî. Pentru a atinge absolutul şi a aduce simbolic cerul pe pământ, un artist nu trebuie să adauge straturi de complexitate şi orgoliu, ci trebuie să se întoarcă în el însuşi, să se „micşoreze” pe sine, ca să poată să zboare, să devină simplu, curat şi tăcut, lăsând uneltele să elibereze divinul ascuns în materie (piatră, bronz sau lemn).

Vom afla împreună cum testamentul artistic al marelui sculptor este legat profund de esenţa simbolică a formelor sale, prin găsirea unităţii primordiale şi eliminarea totală a detaliului anatomic efemer, prin forme geometrice sacre vii, care funcţionează ca punţi între lumea fizică şi legile ascunse ale Cosmosului. Formele lui pure puse în operă, sunt învelişuri sacre care capturează şi reflectă o stare a materiei invizibilă: zborul, pragul, geneza, iubirea sau ascensiunea, printr-un alfabet plastic de esenţă simbolică pentru începutul tuturor lucrurilor, tensiunea şi reconcilierea contrariilor, centrul imobil şi timpul sacru.

La Brâncuşi cercul strânge energia spre interior, către sine însuşi dar şi către tine însuţi ca privitor, anulând curgerea distructivă a timpului liniar şi mutând conştiinţa privitorului în prezentul etern printr-o sinteza ultimă a formei sale ca oglindă a luminii, pentru că opera lui încetează să fie doar un corp artistic solid, devenind o oglindă a sufletului privitorului şi un emiţător de cunoaştere pură. Semiotica brâncuşiană şi simbolurile arhitecturii tradiţionale romanesti, sunt strâns împletite dar într-o formă conceptuală, nu ca o rupere de trecut, ci ca o reîncărcare semantică a simbolurilor din arhitectura tradiţională românească, ca sistem complex de semne abstractizate şi sintaxă de forme şi credinţe arhaice, prin care meşterul popular nu copia natura, ci o reducea la esenţe şi arhetipuri primordiale prin geometrizare, cod utilizat de Brâncuşi, transmutat şi universalizat în arta sa la Paris.

Stâlpul porţii şi stâlpul funerar, este văzut ca abstracţie de la limita fizică locală, la Axa Lumii, pridvorul este un spaţiul de tranziţie vizual ce ordonează lumina ca sistem structural pentru succesiunile de module şi ritmuri cosmice, poarta ţărănească este operator de separare a lumilor ca frontieră sacră, care desparte lumea profană a drumului, de lumea sacră, ordonată a curţii şi familiei. Astfel, semiotica brâncuşiană demonstrează că modernismul său radical a fost o decodificare profundă a codului genetic al artei populare româneşti conceptualizate la esenţa ei pură, care a demonstrat lumii întregi că formele cioplite cu toporul de ţăranii români pe porţi şi grinzi, conţineau deja în stare latentă, esenţa geometriei sacre şi a alfabetului abstract al întregii arte moderne, inclusiv prin „cheia de citire” dată de semiotica structurală şi păstrarea „memoriei” pietrei, lemnului sau metalului.

Din perspectivă tehnica optică, dar şi mitologică sau ezoterică, absorbţia luminii guvernează întreaga sa volumetrie ca sintaxă structurată prin ritm, contrast, umbră, ca ancorare terestră în autoritatea mistică a pământului. Utilizând idei arhetip, forme sacre perpetue, noduri şi scara către cer, masa ca soare central, alchimia clepsidrei şi oprirea timpului liniar, către atemporal şi nemurire, Brâncuşi afirma cu simplitate: „Nu eu am creat Pasărea; ea s-a eliberat din blocul de marmură, eu doar i-am dat la o parte învelişul.”

În final însă, dincolo de ipoteze şi viziuni diferite, descifrarea semiotică a simbolurilor şi arhetipurilor, rămâne esenţa lui Brâncuşi transpusă în materie, prin gândurile sale:  „Nu căutaţi formele obscure sau mistere. Căci ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele pâna le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut”.