Arhetipul Salvatorului: când a-i ajuta pe alţii devine mai important decât a te ajuta pe tine, articol scris de Psiholog Alina Costache
 

Alina Costache este psiholog clinician, psihoterapeut şi lector la Fundaţia Calea Victoriei, unde susţine, în perioada 29 iunie-1 iulie, Şcoala de Vară Puterea Arhetipurilor.

Alina Costache a scris un articol pentru Magic FM – Make life magic pe care te invităm să-l citeşti şi pe blogul nostru.

Sacrificiul de sine care repetă o rană veche

În cabinetul meu, întâlnesc des oameni care îmi spun, aproape cu mândrie şi, de multe ori, în pragul epuizării:

„Sunt omul pe care se bazează toţi.” „Nu pot să stau şi să văd pe cineva suferind fără să fac ceva.” „Ajung mereu să repar, să susţin, să găsesc soluţii.”

La prima vedere, pare o calitate. Şi, desigur, poate fi. Până la urmă, capacitatea de a susţine, de a avea grijă, de a fi acolo pentru celălalt este una dintre cele mai frumoase expresii ale umanului din noi. Însă în munca mea am învăţat să privesc dincolo de comportament şi să mă întreb mai degrabă: Din ce loc interior vine această nevoie?

Pentru că există o diferenţă uriaşă între a-l ajuta pe celălalt dintr-un spaţiu de libertate interioară şi a simţi că trebuie să o faci pentru a te simţi valoros, iubit, în siguranţă sau suficient.

Ce sunt arhetipurile

Aici începe, de fapt, discuţia despre arhetipuri.

Îmi place să privesc arhetipurile aşa cum le descria psihanalistul Carl G. Jung: structuri profunde ale psihicului, tipare universale care organizează felul în care ne raportăm la viaţă. Nu sunt bune sau rele. Ele sunt energii. Energii care ne mobilizează resursele spre ceea ce privim. V-aţi putea întreba ce e rău în asta? Şi aveţi dreptate. Lucrurile devin problematice doar atunci când nu noi alegem să le folosim, ci ele preiau controlul şi încep să trăiască prin noi.

Atunci nu mai răspundem conştient la viaţă, ci reacţionăm automat la ce se întâmplă în jur. Ca şi cum în interiorul nostru rulează un program vechi, scris într-o perioadă în care aveam nevoie să supravieţuim emoţional. Unul dintre cele mai frecvente astfel de programe este arhetipul Salvatorului. Sau, cum îl numesc uneori în cabinet, “The Fixer”. Acel om care simte compulsiv nevoia să repare. Să intervină. Să rezolve. Să îl scoată pe celălalt din suferinţă, din haos, din confuzie.

Şi, de multe ori, în spatele acestei disponibilităţi aproape nelimitate, nu stă doar generozitatea. Stă o rană: rana Salvatorului.

Am observat că Salvatorul compulsiv se naşte adesea dintr-o experienţă timpurie foarte profundă: experienţa copilului care a avut nevoie, la un moment dat, să fie salvat… şi nu a fost.

Poate a crescut într-un mediu în care emoţiile lui nu aveau loc. Poate a trăit nesiguranţă, haos, impredictibilitate. Poate a fost martorul unor tensiuni pe care nu le putea înţelege şi cu atât mai puţin controla. Poate a învăţat prea devreme că nu există un adult disponibil emoţional care să îl vadă cu adevărat. Pentru un copil, această experienţă este copleşitoare. Şi atunci psihicul găseşte soluţii de adaptare absolut remarcabile. Una dintre ele sună aşa:

Dacă nu pot fi salvat, voi deveni eu cel care salvează.

Este una dintre cele mai subtile transformări ale traumei, unde nevoia de a primi ajutor se transformă în misiunea de a-l oferi. 

Dorul de a fi protejat devine capacitatea de a-i proteja pe alţii. Lipsa de a fi fost văzut se transformă într-o hipervigilenţă faţă de nevoile celor din jur. Din exterior, pare putere. Din interior, este adesea un copil care încă aşteaptă. Un copil care speră, inconştient, că dacă va deveni suficient de indispensabil, suficient de bun la reparat, suficient de necesar, cineva îl va vedea în sfârşit. Poate de aceea mulţi oameni care trăiesc puternic acest arhetip ajung în relaţii în care au mereu pe cineva de „salvat”, aleg inconştient parteneri indisponibili emoţional şi se înconjoară cu oameni dificili.

Salvatorul caută relaţii care cer efort continuu, uneori se dedică unor profesii de ajutor pe care le trăiesc până la epuizare. Pentru că există o familiaritate aproape magnetică în acest rol care îi oferă sens. Identitate. Control. Şi, mai ales, iluzia că de data aceasta povestea se va termina altfel. Că dacă va repara suficient de bine exteriorul, ceva se va vindeca în interior.

Dar adevărul, poate inconfortabil, este că nimeni nu ne poate oferi retrospectiv salvarea pe care nu am primit-o atunci. Iar încercarea de a-i salva pe ceilalţi devine uneori doar o modalitate sofisticată de a evita întâlnirea cu propria noastră neputinţă. Cred că linia de demarcaţie dintre a trăi autentic şi a reacţiona din arhetip apare exact aici. Autenticitatea începe în momentul în care putem pune o pauză între impuls şi acţiune.

În acel spaţiu de reflecţie apare întrebarea:

Aleg conştient să ajut sau acţionez dintr-o rană care încă cere ceva?

Ajut pentru că este potrivit sau pentru că neliniştea mea creşte când văd suferinţa celuilalt? 

Susţin pentru că asta cere momentul sau pentru că, fără acest rol, nu mai ştiu cine sunt? 

Pentru mine, maturizarea psihologică nu înseamnă să renunţăm la arhetipuri.

Înseamnă să devenim suficient de conştienţi de ele încât să nu le mai permitem să ne conducă. Salvatorul integrat nu dispare, ci se transformă. Devine capabil să ofere compasiune fără control. Prezenţă, dar fără sacrificiu de sine. Susţinere, dar fără auto-abandon.

Iar poate cea mai profundă vindecare apare atunci când Salvatorul înţelege că nu trebuie să mai repare lumea ca să merite iubire. Că poate, în sfârşit, să se întoarcă spre acel loc vulnerabil din interior care aştepta de mult altceva: nu să devină mai puternic, ci să fie, în sfârşit, văzut.

Sursă foto: Magic FM via Freepik

 


Newsletter

Abonează-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informaţii despre cele mai noi ateliere şi evenimente!