Cursul se va desfăşura zilnic (luni-miercuri), în intervalul 19:00-21:00.  

Date desfăşurare curs: 27, 28 şi 29 iulie.

***Vârsta minimă de participare: 18 ani.

Jurnalele personale sunt printre cele mai importante – sau poate chiar cele mai importante – surse documentare pentru cunoaşterea istoriei femeilor din România. Păstrate în arhive, intime sau doar parţial intime, destinate să fie închise într-un sertar, împărtăşite uneori cu prietenele apropiate sau cu bărbaţii iubiţi, ori folosite drept schiţe pentru viitoare opere literare, jurnalele feminine de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX oferă informaţii de primă mână despre viaţa, mentalităţile, convingerile şi interacţiunile sociale ale femeilor care le scriu. E o epocă în care jurnalul e o modă şi, adeseori, mai mult decât o modă – o formă de terapie personală. Prinţese, aristocrate, scriitoare sau simple mame de familie, conectate sau nu la ”sferele înalte” în care doar bărbaţii ”fac” istoria, majoritatea femeilor din această perioadă ţin, în intimitatea gineceului, un jurnal. În istoriografia românească, cel mai cunoscut astfel de jurnal este cel al Reginei Maria, întins pe aproape o jumătate de secol şi pe nu mai puţin de 127 de caiete manuscrise.

Mondene sau filosoafe, frivole sau sobre, melancolice sau pragmatice, ancorate în cotidianul mărunt sau profund implicate în marile frământări ale vremii lor, autoarele de jurnale nu îşi dezvăluie, în paginile acestora, doar universul intim, cel pe care nu îndrăznesc să îl afişeze în societate, ci ne deschid porţi – uneori cu totul inedite – către evenimente, fenomene şi mentalităţi care nu se mai regăsesc în niciun alt tip de sursă istorică. Bogate în detalii sociale, politice şi de viaţă cotidiană, jurnalele lor vor constitui obiectul nostru de analiză în cuprinsul cursului de faţă. Acesta va fi structurat după cum urmează:

Structura cursului

Şedinţa 1. Viaţă trăită – viaţă povestită

Începute în tinereţe sau chiar în adolescenţă, multe dintre jurnalele intime din la Belle Epoque şi din anii Primului Război Mondial au fost prelucrate ulterior în cărţi de memorii.

Unele autoare au parcurs drumul de la notaţia de jurnal la literatura memorialistică dintr-un singur pas, la vârsta maturităţii. E cazul faimos al jurnalului Reginei Maria şi al cărţii ei, „Povestea vieţii mele” sau cel al mai puţin faimoasei – dar celebră şi ea ca memorialistă – Zoe Cămărăşescu, a cărei carte de amintiri, scrisă în perioada comunistă, are drept substanţă de bază propriul jurnal de adolescenţă şi tinereţe.

Alte diariste şi-au conceput de la bun început jurnalul personal ca pe o posibilă materie primă pentru cariera lor literară şi s-au preocupat, chiar din momentul scrierii, de şlefuirea propriei proze diaristice. E, printre altele, cazul notoriu al Marthei Bibescu.

Mai există însă şi o a treia categorie, a celor care au înţeles la maturitate importanţa istorică a propriilor experienţe de viaţă, şi-au adunat însemnările de jurnal cu intenţia de a le prelucra în cărţi de memorii, dar nu au reuşit niciodată să-şi ducă planurile la bun sfârşit. E cazul Annei Kretzulescu-Lahovary, a cărei arhivă personală îl introduce pe istoric – şi pe cititorul pasionat de istorie – în bogata şi palpitanta bucătărie a travaliului de memorie.

În fine, mai ales în memorialistica feminină a Marelui Război, notaţia de jurnal, transformată în carte de amintiri poate deveni ea însăşi un câmp de luptă, o prelungire şi un ecou al disputelor publice. E cazul, spre exemplu, al „duelului” memorialistic dintre Sabina Cantacuzino şi Alexandrina (Lily) Fălcoianu.

Prima şedinţă a cursului îşi propune, aşadar, să examineze, plecând de la aceste cazuri concrete, căile pe care jurnalul, întâmplările consemnate în cotidian se transformă ulterior în amintiri prelucrate cu scopul conştient de a fi livrate publicului.

Şedinţa 2. Conservatorism, emancipare şi crize de identitate – imaginea feminităţii în jurnalele din perioada interbelică

În anii de după al doilea Război Mondial, jurnalele feminine nu reflectă doar schimbările sociale şi de mentalitate intervenite în societatea românească, ci şi noile clivaje generaţionale, crizele de identitate şi aspiraţiile de emancipare ale autoarelor lor.

În cadrul acestui curs vom analiza jurnalele a patru intelectuale, dintre care două, Alice Voinescu şi Aida Vrioni, aparţin generaţiei de dinainte de război, iar celelalte două, Jeni Acterian şi Alice Botez, fac parte din ”noua generaţie interbelică”.

Şedinţa 3. Intimitatea de dincolo de jurnalului intim

Există şi situaţii excepţionale în care jurnalul poate reprezenta ceva mai mul decât o autoclarificare în solitudine: o formă de comuniune cu fiinţele cele mai apropiate. Aşa stau lucrurile cu cele două cazuri speciale pe care le vom discuta în acest al treilea curs: jurnalul „de logodnă” al tinerei Zoe Rosetti-Bengescu şi jurnalul de bebeluş pe care regina-mamă Elena îl ţine pentru fiul ei, regele Mihai.

În primul caz, jurnalul Zoei Rosetti face, în mod deliberat, pereche cu cel al viitorului său soţ, Alexandru Bengescu. Cele două proze confesive nu sunt, propriu-zis, notaţii diaristice în cotidian, ci modul în care cei doi tineri aleg să se „dezvăluie” fiecare celuilalt, să experimenteze în doi o formă de intimitate permisă de cutumele sociale, în perspectiva viitoarei lor uniuni conjugale.

Jurnalul de bebeluş al prinţului moştenitor Mihai, ţinut de mama lui, principesa Elena, între 1921-1923, e, deocamdată, singurul jurnal de acest fel identificat în arhivele româneşti. Valoarea lui de document trece, aşadar, de simpla istorie a Casei Regale a României – el reprezintă, în egală măsură, o importantă sursă de istorie socială.

Sursă foto: pexels