Procrastinarea are o reputaţie proastă. O asociem cu lipsa de disciplină, cu lenea, cu faptul că nu ne mobilizăm suficient. Şi, de cele mai multe ori, soluţiile pe care le primim sunt în aceeaşi direcţie: fă-ţi un plan, organizează-te mai bine, elimină distragerile, trage de tine. Doar că, dacă ar fi fost atât de simplu probabil ai fi rezolvat deja.

Dacă ai încercat să foloseşti agende colorate, aplicaţii de productivitate şi tehnici de time management pentru a vindeca amânarea şi, totuşi, nu a funcţionat, s-ar putea să fie pentru că încerci să vindeci simptomul, ignorând complet cauza.

Pentru că procrastinarea nu este cauza, ci rezultatul a ceva mult mai profund. Procrastinarea este un mecanism de protecţie, o problemă de reglare emoţională.

Nu amânăm o sarcină pentru că nu avem timp să o facem. Amânăm pentru că sarcina respectivă declanşează în noi o emoţie negativă profundă: anxietate, ruşine, senzaţia de copleşire, frica de a nu fi suficient de buni, frica de a greşi sau, paradoxal, frica de succes. Când te aşezi să lucrezi la acel proiect greu, creierul tău nu vede un document de Excel sau o prezentare, vede o ameninţare.

Un task aparent simplu poate activa în tine: frica de a greşi, teama de a fi judecat/ă, perfecţionismul, îndoiala, ruşinea, frica de a fi respins etc. Iar în faţa acestor emoţii, creierul alege ceva mai uşor: evitarea. Dacă evit să fac acest task, de fapt evit o emoţie atât de puternică, încât simt că mă distruge. De cele mai multe ori această amânare vine şi cu multă vinovăţie:  „De ce nu sunt în stare?”, „Ce este în neregulă cu mine?”. Şi intri într-un cerc care se repetă.