“Calauzele” nonconformiste in lumea stiintelor umaniste sau … eroii unei lumi mai bune
 

un articol de Sandra Ecobescu/

Acum sapte ani, intr-o toamna friguroasa pe Calea Victoriei, intr-un apartament interbelic din apropierea Teatrului Act, inventam, impreuna cu sora mea, Irina, programa umanista a unei “academii” alternative, independente, fara fonduri, cu mult entuziasm si cu implicarea unor tineri curiosi si creativi. Tinerii acestia erau elevi de liceu si studenti, cu care ne intilneam de citeva ori pe saptamina sa povestim despre ce carti sau filme le plac, ce domenii umaniste ii intereseaza si care ar fi profesorii cu care ar vrea sa stea de vorba despre istorie, filozofie, literatura, teatru sau arte plastice.

Eu imi dadusem demisia cu mult curaj si inconstienta din cadrul unei companii in care lucrasem sapte ani, o firma germana de logistica, unde viata mea isi urma un curs intens dar deja repetitiv, in care timpul liber, lecturile, spectacolele, viata personala si familia abia isi mai gaseau loc. In plus de asta, simteam ca pot face mai mult cu viata mea, ca imi doresc sa invat din nou, sa ma “intorc” la scoala, dar de data asta la o scoala pe care sa o conturez impreuna cu oamenii pe care ii respect si care ar putea initia publicul larg in domenii umaniste cu multa charisma si dedicatie.

In laboratorul de inventie a unei programe libere de orice constringere, dincolo de timpul si spatiul pe care il aveam la dispozitie si de interesul publicului, regulile erau foarte flexibile, iar ideile dadeau navala in mintea noastra. Am inceput sa punem pe hirtie domeniile care ne interesau pe noi in mod special: istoria, filozofia, istoria religiilor, pictura, muzica, antropologia, literatura s.a.m.d.

Vestea buna era ca tinerii cu care ne intilniseram la discutii pe Calea Victoriei, in salonul fundatiei noastre nou infiintate, isi doreau sa afle mai multe despre temele la care ne gindisem noi.

Primul profesor la care m-am gindit, si pe care l-am invitat sa predea la fundatie, a fost domnul Neagu Djuvara, unul dintre cei mai charismatici si interesanti istorici pe care ii citisem vreodata, un domn cu origini boieresti, o copilarie interbelica si o viata plina de intimplari, calatorii si incercari care i-au adus inteleciunea si detasarea necesara intilnirii cu celalalt. Primul curs al fundatiei CaleaVictoriei s-a numit “Cum am trait secolul XX” si a insemnat intilnirea publicului nostru – format din tineri, dar si din adulti curiosi – cu dl. Neagu Djuvara, timp de 5 sedinte. In timpul acestor 5 sedinte, fiecare a cite 2h, profesorul nostru a predat stand in picioare, cu ceasul de aur al bunicului sau pe masa, pentru a respecta timpul alocat prezentarii. Domnul de peste 90 de ani ne prezenta nu doar o lectie de istorie a Europei dintre anii 1900-2000, impletita cu confesiuni extraordinare, pline de emotie si umor, dar si o lectie de bune maniere si de pedagogie. Tinuta sa retro, eleganta, vocea sa groasa si muzicala, dictia perfecta si sirul logic al ideilor, parantezele savuroase, toate aceste lucruri, in serile de ianuarie de pe Calea Victoriei, au ramas in mintea noastra, si a tuturor celor care au fost acolo, ca niste amintiri extraordinare.

Am primit o lectie de viata, de istorie, de eruditie, de jovialitate, de vorbire in public si de memorialistica “povestita”. Bunul simt si naturaletea cu care acest celebru autor de carti si aceasta faimoasa persoana publica interactiona cu fiecare participant au fost uimitoare. Cred ca in acele ore mi s-a conturat in minte profilul exemplar al profesorului de la Fundatia Calea Victoriei, un fel de model ideal pe care apoi l-am cautat in discutiile cu fiecare posibil lector al nostru, indiferent de tema sau subiectul pe care urma sa il abordeze.

Domnul Djuvara este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, unul dintre cei mai extraordinari oameni pe care i-am intilnit. Este in continuare alaturi de noi, a sustinut mai multe prelegeri la fundatie, s-a intilnit cu publicul si a daruit tuturor din pasiunea lui pentru istorie, din curiozitatea lui pentru ce a fost in trecut si pentru ce ne rezerva viitorul, fara a pretinde ca detine adevarul absolut sau ca nu are lucruri de invatat mereu. Totul cu multa bucurie, umor si un optimism intelept cum rar am vazut. Imi place sa glumesc, sa spun despre el, ca este unul dintre cei mai “tineri” oameni pe care ii cunosc, pentru ca fiecare intilnire cu el ma umple de energie si de dorinta de a face lucruri cu sens. El mi-a spus ca tinerii, in trecut, plecau din tara la studii in strainatate, insa mereu cu gindul sa se intoarca sa faca lucruri de isprava pentru cei de aici, pentru tara, pentru ca aici sint radacinile si avem o tara tare frumoasa.

Am descoperit apoi, cu mare bucurie, ca exista multi oameni de acest fel in Romania, fie ca este vorba de personalitati culturale – cum este doamna Georgeta Filitti, dl. Vintila Mihailescu, dl. Dan C. Mihailescu, doamna Adina Nanu, dl. Andrei Plesu, dl. Dan C. Mihailescu – sau ca este vorba despre tineri artisti, profesori si cercetatori din diverse domenii, pe care am ajuns sa ii cunosc in ultimii sapte ani, de cind exista fundatia noastra.

As vrea sa va povestesc acum despre intilnirea cu un alt “personaj” exceptional din domeniul artelor, despre dirijorul Tiberiu Soare. Nu putea sa lipseasca din programa noastra culturala MUZICA, pentru mine cea mai sublima forma de manifestare a creativitatii si imaginatiei umane. Am avut sansa sa stau de vorba cu o prietena, extrem de talentata scenarista Andreea Valean, si sa o intreb daca are vreo sugestie de “profesor” care ar putea initia publicul in istoria muzicii clasice. Sugestia ei geniala a fost “dirijorul Tiberiu Soare”, cu care lucrase la un proiect de spectacol si pe care il auzise vorbind cu muzicienii si alti cunoscuti despre muzica, si remarcase ca are darul povestirii. A urmat o intilnire in care am fost convinsa in primele 5 minute (din intilnirea initiala de peste o ora) ca Tiberiu Soare, tinarul dirijor atunci angajat al Operei National Bucuresti, poate fi o exceptionala calauza in lumea complicata si fabuloasa a muzicii clasice.

A urmat cu Tiberiu un curs in 10 sedinte sub titlul: “Cum sa ascultam muzica” la care publicul fundatiei a descoperit darul de povestitor si abordarea inedita, extrem de pasionala si moderna a unui tinar muzician. Sedintele nu mai durau 2 ore, ci uneori durau 3 ore, fragmentele superbe de auditii muzicale, explicate de dirijor, ne faceaua “pielea de gaina” si ne notam cu infrigurare idei, sugestii de opera muzicale care nu trebuie ratate, intrebari si posibile raspunsuri.

Pornind de la “marea iubire” a lui Tiberiu Soare – OPERA – am initiat o serie de 13 conferinte despre opera célèbre si balete, sub titlul “PENTRU CE MERGEM LA OPERA?” care s-au bucurat de un mare succes la publicul de toate virstele, si care apoi au fost transcrise si transformate, in martie 2014, in prima carte a Fundatiei Calea Victoriei.

Dar numele nostru, “Calea Victoriei” se refera la pasiunea mea pentru trecut, pentru Bucurestiul de alta data, pe care il iubesc foarte tare si pe care imi place sa il descopar de fiecare data cind ma plimb prin zonele orasului vechi. Sint fascinata de frumusetea caselor si a palatelor construite in secolul XIX, de unde pastram numeroase cladiri si chiar zone intregi (cum ar fi zona Ioanid), din “Belle Epoque” romanesc, de misterul si atmosfera arhaica a manastirilor pastrate, de curajul cladirilor interbelice, care au scandalizat in epoca, si care par si azi moderne. Asadar, am descoperit o carte scrisa de doamna Georgeta Filitti, buna prietena cu dl. Djuvara, si i-am propus doamnei sa ne initieze in istoria orasului Bucuresti si in povestile legate de Calea Victoriei, coloana vertebrala a capitalei noastre. Acum, cind scriu, pare totul o poveste ireal de frumoasa si realizez cum lucrurile s-au legat in mod miraculos, cum oamenii care au aceleasi idealuri si pasiuni ajung sa faca lucruri impreuna, sa se imprieteneasca pe viata. Cum pasiunea, onestitatea si dedicatia pot crea adevarate minuni, si cum, de la publicul din primele luni ale fundatiei, de 15-30 de persoane, a ajuns, in timp, la 100 sau chiar 300 de persoane care participa la evenimentele noastre mai mari, cu aceiasi lectori despre care povestesc mai sus.

Intimplarea a facut (daca intilnirile sint pina la urma intimplatoare, si nu exista, de fapt, o logica ascunsa a intimplarilor care trebuie sa se petreaca frumos si cu sens) ca sotul doamnei Filitti, domnul Manole Filitti (care nu mai este printre noi) sa fie pasionat de Calea Victoriei si sa fi scris niste articole interesante despre aceasta strada celebra (Calea Victoriei – Amintiri, amintiri, amintiri (de Manole Filitti)

Domnul Manole Filitti a locuit o vreme pe Calea Victoriei, a facut scoala si s-a jucat in casa si in curtea Nababului, cu care era inrudit, a trait in perioada dinainte de comunism in mijlocul aristocratiei noastra si a cunoscut o lume apusa, pe care astazi o mai regasim doar in carti, scrisori, tablouri sau muzee. Asadar, intilnirea cu doamna Filitti a dat nastere multor idei de cursuri si conferinte care au dezvaluit istoria orasului Bucuresti intr-o forma prietenoasa si atragatoare, povestind despre familii boieresti celebre, personalitati marcante, familia regala, vizitind palate din case boieresti din Bucuresti si imprejurimi.

Doamna Georgeta Filitti, o fermecatoare profesoara de istorie, o doamna parca desprinsa dintr-un film britanic despre inalta societate, care stie cum sa nu plictiseasca auditoriul (cu cifre si nume de domnitori insiruiti fara pasiune), ci dimpotriva, stie cum sa il magnetizeze si sa il poarte in calatorii imaginare peste sute de ani, de la perioada fanariota si pina in anii ‘30, a devenit un adevarat ambasador al fundatiei Calea Victoriei, la emisiunile de la radio sau televiziuni, la receptii. De la doamna Filitti am invatat ca pasiunea pentru ceea ce faci nu cunoaste limite, ca poti ajuta oamenii in orice clipa, ca este in regula sa ai 100 de idei noi pe zi, ca poti pune oamenii in contact pentru a-si implini proiectele frumoase, ca totul vine din pasiune. Pot spune despre aceasta doamna ca reprezinta o adevarata “institutie culturala” si o sursa de inspiratie pentru toti oamenii cu care intra in contact, avind in permanenta idei de proiecte noi, toate concentrate pe cultura romaneasca, pastrarea patrimoniului nostru, promovarea oamenilor si proiectelor cu adevarat valoroase. Spun, uneori, ca doamna ca ar fi un exceptional ministru al culturii.

As mai povesti despre inca unul dintre cei mai senzationali profesori pe care i-am cunoscut si cu care am privilegiul de a colabora la fundatia noastra: antropologul Vintila Mihailescu. Pot spune ca am avut parte de acelasi bun simt si naturalete pe care am descoperit-o si la intilnirea cu dl Neagu Djuvara si doamna Filitti, adica emotia mea de a cunoaste o personalitate pe care o admiram de mult s-a intilnit cu relaxarea unui om dornic sa “predea” subiectele preferate, cu dorinta sincera de a cunoaste un public nou, nu cel din facultate sau scoala, ci acela care continua sa invete si dincolo de terminarea studiilor. Domnul Vintila Mihailescu, la prima intilnire, la care eu povesteam emotionata despre ce face fundatie, ce public avem si cine sintem noi, mi-a spus

“-Draga stiu ce faceti voi, mi-au povestit cunostinte de-ale mele, e in regula. Hai sa vedem despre ce as putea eu vorbi la fundatie, care ar fi subiectele care ar interesa”.

Si domnul Vintila Mihailescu ne-a povestit apoi, la conferintele fundatiei, despre familie, despre traditie, despre societatea romaneasca, despre cine sintem noi azi si cum eram acum 100 de ani, despre cum sa ne scuturam de prejudecati cind privim lumea din jur, cum erau cindva si cum sint astazi oamenii de la sat, despre cum sa gindim mai limpede si cum sa ne punem intrebari cu folos.

Asa cum ne explica Sir Ken Robinson, specialist in domeniul educatiei si speaker celebru la numeroase conferinte internationale, scoala – in forma in care o cunoastem noi de mai bine de un secol – nu isi mai face treaba cum trebuie, pentru ca scopul ei principal este acela de a uniformiza si a impune modele, tipare, formule sau idei, multe invechite si fara sens azi, si nu de a activa creativitatea, imaginatia sau de a identificare talentul si abilitatile fiecaruia dintre noi. Ken Robinson explica in cartile si in prelegerile lui ca artele si stiintele umaniste, putin studiate in scoala si considerate neesentiale in educatia tinerilor, au rolul extrem de important de a mentine si de a stimula creativitatea omului si de a deschide orizontul cultural si mental asupra unor modele culturale diferite. Arta si stiintele umaniste nu trebuie privite ca un simplu divertisment, o anexa, ceva de care te ocupi in timpul liber, dupa ce ai rezolvat lucrurile serioase. Ele inseamna, de fapt, calea de dezvoltare a inteligentei emotionale, calea de a comunica si de a-l intelege pe celalalt, care poate insemna copilul tau, partenerul de viata, strainul care locuieste in acelasi oras cu tine sau omul care a trait in alt secol, in alt loc.

Artele si stiintele umaniste ne povestesc despre calatoria omului in lumi infinite, despre exercitiul de a-ti depasi limitele prin forta imaginatiei, despre curente culturale si artisti geniali, despre trecutul reconstruit prin istorie sau arheologie, despre perfectiunea unei statui sau despre frumusetea unei picture renascentiste. Arta inseamna echilibru si neliniste in acelasi timp, asa cum Mozart ne zimbeste sau ne tulbura prin muzica lui, incredibil de perfecta si umana.

Multumesc calauzelor noastre pentru descoperirea acestor lumi si pentru entuziamul lor incredibil.


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!