Atelier de Istoria Artei: Oglindiri – Artele în Pictură

Aceste ateliere au ca obiect o incursiune în istoria picturii (secolele XV-XVIII) din perspectiva reflectării, reprezentării sau a configurării ei în raport cu celelalte arte. Asemenea transferuri, greu de sesizat adeseori, sunt justificate de una dintre dogmele teoriei clasice – cea a artelor surori. De-a lungul celor patru prezentări, abundent documentate vizual, va fi mijlocită întâlnirea cu artiști de primă linie (Tițian, Caravaggio, Giovanni Pannini, Johannes Vermeer, Diego Velásquez sau Rembrandt van Rijn) dar și cu alții mai puțin cunoscuți.

1. Arhitectura în pictură

Primul atelier este dedicat reprezentării arhitecturii. O dată cu Renașterea italiană, fundalul arhitectural poate determina caracterul imaginii. Spre exemplu, în funcție de elementele arhitecturale înfățișate, tabloul poate evolua într-un registru grav („scena tragică”, constituită din temple, coloane, fragmente antice) sau, dimpotrivă, burlesc („scena comică”, comună sau „modernă” din punct de vedere arhitectural). De asemenea, din cadrul arhitectonic al tabloului poate fi izolat câte un element și transformat în „protagonistul” imaginii – de pildă ruina, care comportă anumite semnificații escatologice, punând în joc, de asemenea, și o retorică a tranzitivității.

2.  Culorile muzicii

Muzica și pictura se regăsesc într-un domeniu de referință comun. Ambele compun „tablouri”, manevrând tonuri, nuanțe, game, cromatisme sau (diz)armonii. Dincolo de această identitate structurală, o amplă iconografie așează muzica lumii în felurite categorii tematice: sacră (muzica îngerilor), seculară (scene de gen, naturi moarte cu instrumente muzicale, portrete de muzicieni), mitologică (Apollo, concertul muzelor), alegorică (reprezentarea simțurilor) etc. Incursiunea în ansamblul semnificațiilor unei asemenea reprezentări picturale reprezintă miza celui de-al doilea atelier.

3. Auto-reflectarea: pictura în pictură

Al treilea atelier urmărește una dintre cele mai interesante strategii ale picturii modernității timpurii: auto-referențialitatea. Între secolele XV-XVIII, „pictarea picturii” se desfășoară într-un registru cuprinzător, pornind de la autoportret și reprezentarea atelierului, trecând prin alegorii și mituri fondatoare (originea picturii, Zeus pictând fluturii, Sfântul Luca pictând-o pe Fecioara Maria) și ajungând la ample (și subtile) imagini-catalog, reprezentând colecții sau spații expoziționale imaginare.

4. Ut pictura poesis – literaturitatea picturii

În fine, ultimul atelier aduce în discuție relația dintre pictură și literatură, sintetizată de dictonul horațian Ut pictura poesis: „pictura este asemenea poeziei”, adică o „elocinţă mută”. Prezentarea nu vizează subiectul literar al unui tablou, ci modalitățile prin care pictura însăși împrumută reguli sau structuri discursive, fie că vorbim de retorică şi teatralitate în pictura barocului italian, de aplicarea poeticii antice (Aristotel, Horatiu) în teoretizarea picturii franceze clasice sau de camuflarea unor teme sau genuri antice (satira spre exemplu) în tablourile flamande ale secolelor XVI-XVII.