Uneori alegem anumite obiective pentru că:

• familia consideră că sunt „bune”;
• societatea le validează;
• oamenii din jurul nostru merg în aceeaşi direcţie;
• ne este teamă să nu rămânem în urmă;
• confundăm admiraţia cu compatibilitatea.

  Doar pentru că un anumit stil de viaţă împlineşte pe altcineva nu înseamnă că ni se potriveşte şi nouă. Unii oameni se simt vii într-un ritm alert, competitiv. Alţii au nevoie de linişte, creativitate, profunzime sau libertate. Unii îşi găsesc sensul în construcţie şi performanţă, alţii în relaţii, educaţie, artă sau contribuţie umană.

  Problema apare atunci când nu ne acordăm timp să aflăm cine suntem cu adevărat noi înşine. Şi în acel gol de autocunoaştere, lumea din jur începe să decidă pentru noi.

  Psihologic vorbind, omul are tendinţa naturală de a se raporta la grup. Observăm, imităm, comparăm şi preluăm modele. Este un mecanism firesc care are la bază existenţa neuronilor oglindă. Societatea umană se creează istoric prin mimetism. Pericolul apare atunci când comparaţia devine principalul criteriu după care ne alegem direcţia în viaţă. În felul acesta, riscăm să construim o existenţă care arată bine în exterior, dar care nu ni se potriveşte în interior.

  Autocunoaşterea nu este un lux, ci o nevoie

  De multe ori spunem că nu avem timp pentru noi. Dar adevărul este că lipsa timpului pentru autocunoaştere se plăteşte mai târziu prin confuzie, epuizare şi sentimentul că trăim „pe pilot automat”. Să te cunoşti pe tine nu înseamnă doar să îţi ştii calităţile şi defectele. Înseamnă să observi:

  • ce îţi aduce energie;
  • ce te consumă;
  • ce valori ai;
  • ce fel de ritm de viaţă ţi se potriveşte;
  • ce înseamnă pentru tine succesul;
  • ce fel de oameni şi contexte te fac să te simţi viu.

  Şi pentru toate cele de mai sus, există o cerinţă extraordinar de importantă. Curajul de a fi sincer cu tine! Curajul de a recunoaşte ce ai nevoie şi nu ai nevoie. Puterea de a spune, măcar în forul intim, ceea ce-ţi place sau nu-ţi place. Doar în acest fel se poate determina un obiectiv autentic.

  Un obiectiv autentic produce, chiar şi în momentele grele, o formă de sens interior. Poate exista oboseală, poate exista efort, dar există şi sentimentul că direcţia are legătură cu tine. Şi atunci, totul capătă sens.

  În schimb, obiectivele împrumutate vin adesea la pachet cu anxietate, presiune şi comparaţie continuă. Nu le urmărim pentru că ne reprezintă, ci pentru că vrem validare, apartenenţă sau confirmarea că „suntem suficient de buni”. Uneori, este nevoie să ne întrebăm sincer: dacă nimeni nu ar vedea acest succes, l-aş mai dori? Răspunsul la această întrebare poate schimba multe.

  Curajul de a avea propriile obiective

  Există oameni care îşi doresc o funcţie importantă şi oameni care îşi doresc timp pentru familie. Există oameni care vor stabilitate şi oameni care au nevoie de aventură şi schimbare. Există oameni care iubesc expunerea şi oameni care înfloresc în discreţie. Niciuna dintre variante nu este greşită.

  Problema apare când încercăm să trăim viaţa altcuiva. Când alergăm după obiective care arată bine social, dar care nu au rădăcină în propria noastră structură interioară.

  Autocunoaşterea cere timp, sinceritate şi o anumită tărie de caracter. Astfel se poate ajunge la concluzii dureroase, cum ar fi ideea de a recunoaşte că anumite lucruri pe care le-am urmărit ani întregi nu au fost, de fapt, ale noastre. Dar doar aşa putem să construim obiective care nu doar impresionează, ci ne şi împlinesc.

  Adevărata creştere personală nu înseamnă să bifezi toate obiectivele pe care lumea le consideră importante. Poate că înseamnă, de fapt, să descoperi ce este important pentru tine şi să ai îndrăzneala să mergi în acea direcţie, chiar dacă este diferită de a celorlalţi. Pentru că, în final, cele mai valoroase obiective nu sunt cele care ne fac să părem împliniţi, ci cele care ne ajută să ne simţim, cu adevărat, acasă în propria viaţă.

  Sursă foto: Freepik via Magic FM România