Dinastia naţională a României, întemeiată în anul 1866, a dat patru suverani care şi-au pus, fiecare, amprenta asupra unor perioade din istoria ţării. Acest nou moment dinastic s-a împletit cu tradiţiile voievodale ale Moldovei şi Valahiei, altoinduindu-le, peste reminiscenţe bizantino-levantine, cu spiritul monarhiilor vest-europene.

În peisajul monarhic european, dinastia română a dat una din seria „poveştilor de succes” a prinţilor care, împământenindu-se, au patronat consolidarea unor state suverane pe harta Europei. De la „Hopînţol”, numele dat în răspăr principelui Carol I de neprietenii „prinţului străin”, s-a ajuns la un veritabil „mit dinastic”, legat de marile acte de stat patronate de primii doi regi: Independenţa şi Marea Unire (în limbajul epocii, „Neatârnarea” şi „Întregirea”). Succesorii lor, născuţi şi crescuţi ca români, au domnit de-a lungul a douăzeci de ani în cursul cărora stabilitatea dinastiei a fost pusă la încercare, dovedind o rezistenţă care persistă, în pofida campaniei antimonarhice din anii regimului totalitar comunist, prin interesul tinerelor generaţii pentru ce reprezintă, în istorie şi în continuitatea ei, familia regală română.

Evenimentul, dedicat celor preocupaţi de înţelegerea fenomenului monarhic în contextul românesc, propune o discuţie în care faptele şi conceptele sunt comentate şi deconstruite pentru a sprijini o analiză a dinastiei, înţeleasă ca familie cu rol de organism politic.

În cadrul evenimentului vom aborda următoarele teme:

1. Educaţia regală. În eseul De ce ne trebuiesc regii?, regina Elisabeta arată că „oamenii au căutat în toate felurile să aibă suverani pricepuţi, fie alegându-i, fie prin educaţia ce li se dă din copilărie, pregătindu-i pentru această grea meserie”. De ce educaţie au avut parte membrii familiei regale? Cum au fost pregătiţi moştenitorii tronului pentru „meseria” de rege? De ce în educaţia principilor erau indispensabile statutul de ofiţer şi rolurile militare?

2. Cunoaşterea ţării. Primit în rândul senatorilor de drept, în anul 1889, principele Ferdinand clama: „regimul monarhic reprezentativ cere de la Suveranul o cunoştinţă desăvârşită a întocmirilor şi oamenilor Ţării”. În ce măsură vizitele regale erau evenimente protocolare sau modalităţi de a cunoaşte mai bine ţara, cu geografia ei fizică şi umană? Ce fel de relaţii avea familia regală – ca vârf al elitelor – cu „oamenii de rând”? Au fost Domeniile Coroanei doar un apanaj al suveranilor sau un mijloc de legătură cu o economie preponderent agrară? Care era motivaţia unor practici precum „botezul regal” al celui de-al 13-lea copil al unei familii? Ce însemna monarhia românească pentru românii din jurul Vechiului Regat?

3. Succesiunea şi continuitatea. Constituţia din 1866 a recuperat un principiu ereditar care se pierduse în istoria din ultimele secole ale ţărilor române. Care erau principiile succesiunii? De ce erau excluse de la Tron principesele şi urmaşii lor? De ce evitarea legăturilor matrimoniale cu familiile aristocratice româneşti a fost de la început şi a rămas un principiu (nescris) al „contractului” între naţiune şi dinastie?

4. Între majoritari şi minoritari. Primii doi regi ai României erau, ca germani şi romano-catolici, „minoritari” din punct de vedere etnic şi confesional, pe când membrii următoarelor generaţii regale au făcut parte din populaţia majoritară a românilor ortodocşi. De ce s-a cerut prin Constituţie ca urmaşii suveranilor să fie crescuţi în confesiunea ortodoxă? Cum s-au raportat suveranii la Biserica Ortodoxă şi care era menirea practicii „învestiturilor regale” ale ierarhilor? În ce măsură monarhia, întemeiată printr-un contract politic, a încorporat ideea unui „drept divin” al regilor? În ce mod a încercat familia regală să insufle ideea că Coroana aparţine tuturor românilor, întărind sentimentul de apartenenţă al minorităţilor, socotindu-i egali în faţa legii „fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă”?

5. Ctitoriile şi filantropia. Când, vizitând Vălenii de Munte ai profesorului său Nicolae Iorga în primele luni ale domniei, regele Carol al II-lea s-a angajat să fie „un Voievod al Culturii Româneşti”, s-a situat într-o veche tradiţie care cerea regelui să ia parte la realizările concrete ale naţiunii sale şi, în măsura posibilităţilor sale, să le sprijine. Ce priorităţi şi-au stabilit regii în domeniul cultural, ştiinţific şi edilitar? Cum au funcţionat fundaţiile şi aşezămintele regale? Cum se alegeau cauzele publice şi cazurile sociale pentru care familia regală oferea sprijin şi ajutoare? Ce criteriu comun unea organizaţiile sub patronaj regal cu „furnizorii regali ai Curţii”? Ce imagine a dinastiei se dorea proiectată la nivelul maselor?

Casa generalului Henri Cihoski, care găzduieşte Fundaţia Calea Victoriei şi întâlnirea noastră, ne va ajuta să intrăm în atmosfera unei epoci în care românii, având în frunte regii lor, ocupau pe continentul european locul la care demografia, geografia şi resursele îi îndreptăţeau.