În istoria filosofiei, Platon a rămas ca fiind cel care a avut, pentru prima oară, geniala idée a privirii binoculare. El este cel care a încercat să vadă, dintr-o dată, şi lumea inteligibilă a ideilor şi lumea sublunară a lucrurilor sensibile. Binoclul lui Platon avea o dublă funcţie. Aceea de a oferi claritate asupra lumii în care trăim şi, pe de altă parte, de a face acest lucru concentrându-şi atenţia în direcţia principiului sau, altfel spus, în direcţia lumii ideilor în care trăişte Zeul. Privind lumina proprie lumii ideilor, Platon vedea mai bine bezna proprie lumii în care trăim.

Impactul acestei priviri binoculare asupra tradiţiei filosofice a fost atât de mare încât arareori a mai fost remarcat şi efortul platonician de a explica cum de este posibil aceast tip de vedere. Prea puţin a fost observat faptul că şi dialogurile platoniciene, şi epistolele sale trimit către dificultatea de a lega laolaltă cele două ochiane îndreptate spre lumi diferite. Ca şi cum, fiecare nod prin care au fost legate împreună două ochiane orientate spre lumi diferite, pentru a obţine un tot inteligibil, a fost permanent crestat de conştiinţa dificultăţii de a vedea bine fie doar şi prin unul dintre acestea două. De aceea, textul platonician conţine perpetuu o voce secundă, mai discretă şi mai enigmatică, a cărei prezenţă pune încontinuu sub semnul întrebării ceea ce Platon pare a construi la suprafaţa textelor sale.

În cadrul întâlnirilor noastre vom avea ocazia de a înţelege că această voce secundară nu are un statut marginal. Vom vedea că ea nu este expresia defulării unei inconştient filosofic traumatizat de propriul eşec. Invitaţia adresată este aceea de a înţelege că filosofia platoniciană presupune o continuă pendulare între proiectul unei ontologii şi necesara deconstrucţie a acestuia, între nevoia de determinare sistematică a lumii şi conştiinţa a ceea ce scapă permanent acestui sistem. Vom vedea, astfel, că enigmele, miturile şi aporiile răspândite în dialogurile platonicine nu sunt expresiile unei gândiri aflate la tinereţe, ci sunt primele semne ale unei cunoaşteri aşezate pe calea maturizării.

Cursul 1: Întâlnirea cu „platonismul de salon”. Privirea binoculară, dualismul platonician si problema „participării” (methexis).

Cursul 2: Teoria participării. Dificultăţi, încercări şi metafore.

Cursul 3: Ocurenţele stranietăţii şi imaginea străinului (xenos) în dialogurile platoniciene.

Cursul 4: Apariţiile celui de-al treilea gen. „Khora”, „Imitaţia perfectă”, „Opinia adevărată”.

Cursul 5: Farmacia lui Platon. Pharmakon. Indecidabili.

Cursul 6: Imposibila cunoaştere a principiului. Tenebrele luminoase ale ideilor.

Cursul 7: Limitele limbajului şi eterna meta-morfoză a logos-ului.

Cultura europeană a dezvoltat, din cele mai vechi timpuri, o gândire de tip simbolic atunci când  încerca să cunoască, domesticească şi să se familiarizeze cu regnul animal. Bestiarele şi miniaturile medievale abundă în reprezentări animaliere, mai mult sau mai puţin reale, stemele seniorilor şi regilor sunt populate de monştrii hibrizi, iar personajele feminine sunt acompaniate de inorogi sau alte animale exotice.

Locul fantasticului în raţiunea gesturilor şi reprezentărilor europene a fost influenţat de spaime, dorinţa de putere sau puritate a oamenilor, imaginarul integrându-se în real. Spaima de pisica neagră, ce mai populează imaginaţia contemporană, îşi află originile într-un trecut încărcat de temeri şi simboluri ce s-a integrat în mentalul secolului XXI. În această istorie simbolică nu doar animalele sunt reinventate şi învestite cu puteri deosebite, culorile îşi au şi ele destinul lor straniu, lor li se alătură fiinţe imaginate, jumătate om jumătate animal.  Heraldica medievală şi modernă este un exemplu grăitor în acest sens, însemnele principilor occidentali dar şi ale domnilor români ne oferă un fastuos spectacol vizual.

Vă invit, aşadar, într-o lume fascinantă, în care animalele şi culorile se metamorfozează, capătă puteri nebănuite şi sunt asociate, într-un mod straniu, ritualului cotidian.

Acest curs este structurat în trei sesiuni introductive care corespund Triratna (cele 3 refugii): Buddha, Dharma, Sangha (Buddha, Legea si Comunitatea). Pe parcursul celor trei întâlniri vom putea analiza si discuta diferite concepte buddhiste: reîncarnarea, yoga buddhistă, meditatia zen, nirvana, conceptul de karma si multe altele. Vom lucra pe texte fundamentale (DhammaPada, texte din Tripitaka).

La aceste trei întâlniri se adaugă o a patra care va fi destinate unei scurte sinteze (sau încercări de sinteză) în care vom discuta despre cum poate fi circumscris Buddhismul în genere unei întelegeri corecte.

1. Buddha. Legende despre printul Siddhartha Gautama. Renuntarea – un act magic cu origini pre-vedice. Mahaparinirvana – intrarea în marea stingere.

2. Dharma. Iluminarea. Cele Patru Nobile Adevăruri. Calea de Mijloc. Buddhismul Mahayana, buddhismul Hinayana, budhismul tibetan – Vajrayana.

3. Sangha. Comunitătile buddhiste în diverse regiuni (din Orient si Occident). Răspândirea buddhismului si variantele sale (chan, zen, new age).

4. Buddhismul – în cele din urmă…

• Răspândirea limbii greceşti atât în spaţiu cât şi în timp. Alfabetul grec, transcrierea cu litere latine, mostre de lectură din Homer, Hesiod, Sappho, Pindar, tragici (Eschil, Sofocle, Euripide), Herodot, Tucidide, Platon, Noul Testament. Prezenţa cuvintelor greceşti în limba română

• Particularităţile limbii greceşti: substantivul şi flexiunea lui (articolul, genul), inventarea de noi cuvinte prin compoziţie şi derivaţie (sufixe substantivale), verbul (diateze, moduri, aspecte temporale), rolul particulelor în frază, imagini - comparaţii - metafore

• Lectură şi comentariu ale unor pasaje din Homer, Iliada şi Odiseea

• Hesiod, Teogonia

• Sappho, Poeme

• Pindar, Întâia odă pythică

• Sofocle, Oedip Rege

• Platon, Politeia (cartea a VII-a, „mitul peşterii”)

• Aristotel, Etica nicomahică (cap. X, „Despre plăcere”)

• Noul Testament, Evanghelia după Ioan