Cursul se va desfăşura săptămânal, în zile de marţi, în intervalul 19:00-21:00.

Învaţă să priveşti cu un ochi avizat clădirile impresionante pe care le vezi în călătoriile tale în marile capitale europene. Cosmin Ungureanu, curator de artă europeană în cadrul MNAR, ţi-a pregătit un curs care te ajută nu doar să faci diferenţa între două stiluri arhitecturale des întâlnite, barocul şi clasicismul, ci şi să înţelegi mai bine zonele în care cele două curente interacţionează. Când vei vedea o clădire care-ţi place, într-un oraş din Franţa sau Italia, vei şti în ce curent se încadrează, care sunt elementele care o fac diferită de alte monumente şi ce anume îi conferă armonie, frumuseţe, grandoare.

De multe ori, definim „barocul” şi „clasicismul” prin opoziţie: două tipare stilistice complementare, în care se regăsesc mişcarea, retorica, ingeniozitatea pe de o parte, respectiv ordinea, raţiunea şi măsura pe de altă parte. Arhitectura secolului al XVII-lea – la fel ca pictura, muzica sau literatura – este împărţită în cele două categorii, în funcţie de geografia culturală a Europei: „barocă” în Italia, Spania şi Flandra, „clasică” în Franţa, Anglia şi Provinciile-Unite.

Dincolo de complementaritatea celor două tipologii, e interesant intervalul dintre ele, zona de „negociere” şi fuzionare. Pe scurt, elementele clasice din sfera barocului şi invers.

La cele două întâlniri ale cursului vom învăţa să recunoaştem şi vom discuta despre trăsăturile intrinseci ale barocului şi clasicismului din arhitectura italiană şi franceză a anilor 1600. În acelaşi timp, vom analiza şi dialogul, împrumutul şi tensiunea dintre cele două stiluri.

1. Barocul italian. Dinamica şi amploarea revoluţiei arhitecturale declanşate în Italia de Gianlorenzo Bernini, Francesco Borromini, Baldassare Longhena şi Guarino Guarini; reperele (re)conceptualizării spaţiului arhitectural; impactul spiritului ştiinţific contemporan asupra concepţiei arhitecturale: planimetrie, volumetrie, probleme de ordin tehnic; teatralitatea spaţiului arhitectural baroc; reconfigurarea sistemului ornamental şi elocinţa decorului arhitectural.

2. Clasicismul francez. Coordonatele fundamentale ale clasicismului în arhitectură; împrejurările – disputa în jurul faţadei de est a palatului Luvru – în care este tranşată, în Franţa, opţiunea între „baroc” şi „clasicism”; Claude Perrault, figura-cheie în impunerea şi teoretizarea esteticii clasice; contribuţia arhitecţilor François Mansart şi Louis Le Vau; relaţia dintre putere, reprezentare şi arhitectură – ansamblul arhitectural de la Versailles.

imagine: Jules Hardouin-Mansart, Palatul de la Versailles, Marea galerie (sala oglinzilor), 1678-84