Alice în Ţara Anime-urilor – Ce spun despre noi animaţiile japoneze?
 

Spune drept, ai fugit măcar o dată de la şcoală ca să prinzi un episod din Sailor Moon sau altă animaţie japoneză? Ţi-ai închipuit atunci că orele petrecute la televizor, poate spre nemulţumirea părinţilor, ar putea fi punctul de pornire pentru o temă de doctorat?

Probabil nici Alice Teodorescu nu se gândea aşa departe pe vremea când îşi imagina ce super-putere i-ar plăcea să aibă, în pielea cărui personaj de anime i-ar plăcea să fie. Între timp, a început să vadă fenomenul cu alţi ochi.

Din 27 iunie, afli ce a descoperit la cursul Introducere în universul ANIME. Până atunci, ai aici câteva lucruri la care să te gândeşti:

Povesteşte-mi cum ai descoperit anime-urile.

A.T: Cred că e mai bine să spun că anime-urile m-au descoperit pe mine încă de când eram mică şi mă uitam fascinată la Heidi sau Sailor Moon, fără să ştiu că erau anime-uri. Observam doar că sunt altfel. Iar apoi ne-am regăsit în facultate şi de atunci nu ne-am mai oprit, începând cu arta animată a lui Miyazaki (care nu e anime, dacă o luăm tehnic şi expresiv) şi terminând cu cel mai nou sezon din Shingeki no kyojin/Attack on Titan.

De când ai început să vezi în ele mai mult decât o formă de divertisment?

A.T: Odată ce treci prin comunicare ca ştiinţă, semiotică (ştiinţa semnelor şi simbolurilor, să-i zicem) şi studii culturale/studii media, nu mai vezi nimic în alb şi negru sau doar forme de divertisment. Analizând foarte mult film SF/fantasy, încă de la licenţă, şi redescoperind farmecul anime-urilor, mai ales cât am făcut studii media în Amsterdam, mi-am propus să analizez de ce sunt atât de populare şi ce anume le face să fie un produs cultural complet, dincolo de ”doar pentru distracţie”. Aşadar, de vreo 6-7 ani tot analizez şi explorez latura asta, care îmbină foarte atent psihologicul, un limbaj vizual specific şi anumite tehnologii de producţie.

Ai un personaj preferat?

A.T: Asta întotdeauna e o întrebare încuietoare, pentru că nu pot alege unul singur. :) Dar pot spune că am o pasiune pentru shinigami, de la Byakuya Kuchiki la Undertaker, spirite capricioase precum Tomoe şi anti-eroi ca Saitama sau Alucard.

De ce sunt preferate culorile tari, fosforescente, uneori nenaturale, în anime-uri?

A.T: Culorile fac parte din convenţia design-ului de personaje şi de contexte. Nu aş zice că sunt preferate, cât sunt parte dintr-un spectru creativ mult mai amplu, pentru a indica o anumită tipologie de personaj/personalitate sau pentru a indica un univers în care ne situăm. De exemplu, în comediile romantice sau, aşa-zisele, anime-uri shōjo (pentru fete) vor fi folosite foarte multe tonuri pastel, fundaluri cu sclipici, pene, steluţe etc. şi alte astfel de efecte menite a crea o stare de ”romanţ”.

Ne putem da seama care e rolul unui personaj, înainte să-i aflăm povestea, din felul în care este desenat? În poveştile de pe la noi există o predilecţie pentru prinţesele cu păr lung, auriu şi ochi limpezi ca seninul cerului. :) Au şi japonezii astfel de clişee?

A.T: De cele mai multe ori, da, ne putem da seama, pentru că personajul este gândit astfel încât psihicul să corespundă cu fizicul. De altfel, ochii mari şi părul blond, fluid reprezintă un ideal ”exotic” de frumuseţe în anime-urile mai vechi, folosit în continuare, pentru a face trimiteri la conveţia europeană. Totodată, există multe personaje-tip care se folosesc, atât pentru familarizarea cu genul, cât şi în scopuri comerciale, şi care sunt uşor de identificat: fata sau băiatul cu ochelari, fata/băiatul sportiv/ă, intelectual, neîndemânatica etc. Sau eroul, prinţesa, magul, elful etc. Asta e o tendinţă generală de character design în popular culture la ora actuală, iar pentru anime-uri e o convenţie bine stabilită.

De unde s-au inspirat creatorii de anime-uri când au desenat personaje cu coafuri geometrice, în toate culorile posibile? Mă gândesc la personajele cu păr coafat în formă de stea mov, de exemplu.

A.T: Nu cred că există o singură sursă sau un singur punct de plecare, ci mai degrabă o evoluţie firească a creativităţii în character design, dar ce pot spune este că în începuturile animaţiei japoneze, marcate destul de puternic de stilul Disney, formele erau rotunjite. Există chiar această teorie cum că ochii mari, specifici acum anime-urilor, sunt o convenţie inspirată de Mickey Mouse sau Betty Boop. Cred că, spre deosebire de Disney pentru care realismul era foarte important în reprezentările personajelor, trimiţându-şi animatorii să studieze anatomic orice desenau, animatorii japonezi s-au jucat cu formele, combinând realismul psihologic cu poveşti hibride în care oamenii pot avea părul verde sau mov în mod natural, iar graniţa dintre fantezie şi realitate e tot mai subţire.

În imaginarul japonez apar pisici cu nouă cozi, vulpi care se pot transforma în oameni, ba chiar şi simple umbrele care, în anumite condiţii, devin spirite supranaturale. De unde vine această abundenţă de fantastic şi cum se face că orice obiect, oricât de banal, primeşte voinţă, suflet şi poveste?

A.T: Din punctul meu de vedere, explicaţia ţine de lunga tradiţie shinto a japonezilor, o gândire/practică animistă în care tot ceea ce ne înconjoară are un spirit al său, spirit pe care nu îl vedem, dar care există şi se manifestă adesea dincolo de percepţia umană. Plus că se spune că cei din culturi insulare au o imaginaţie bogată şi variată în spirite, fantome, demoni şi alte astfel de arătări.

Obiectele apărute odată cu industrializarea şi digitalul au intrat şi ele în acest circuit al spiritelor şi fantasticului?

A.T: În ficţiune cu siguranţă au intrat, gândindu-mă, de exemplu, la Noragami şi zeul Yato, zeu minor tradiţional care acum foloseşte mobilul pentru a-şi promova serviciile divine sau la spiritele/zei din thrillerul psihologic Mirai Nikki care se folosesc de mobil într-un joc de supraveţuire (gen Battle royale), citesc manga etc. Sunt multe exemple de personaje-spirite care sunt fani jocuri video, manga, anime etc.

Cum diferă, în Japonia faţă de Europa, consumul de Anime?

A.T: În Japonia există o distribuţie oficială, reglementări bine puse la punct şi o piaţă care generează venituri consistente. Pe de altă parte, Europa e divizată între pieţe majore precum Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, unde există un consum susţinut de distribuitori oficiali şi comunităţi de fani în plină dezvoltare în Polonia, Bulgaria, România, unde acum începe să se construiască încet, încet şi o zonă de distribuţie oficială. Digitalul a fluidizat mult mai mult consumul şi accesul, însă.

Există o variantă făcută de europeni a anime-urilor? S-a gândit cineva să ”copieze” acest fel de animaţie?

A.T: De animaţii de gen nu ştiu foarte multe, există co-producţii Europa-Japonia sau SUA-Japonia, plus veşnica discuţie despre Avatar the Last Airbender (este sau nu anime), dar există multe astfel de produse manga, numite adesea euromanga de către critici şi cercetători, practic benzi desenate dezvoltate în Europa şi care preiau acest stil.

Ce înseamnă ”Otaku”?

A.T: Nici aici nu există un singur răspuns, dar o să punctez direcţiile conceptului: pe de o parte este titlul pe care şi-l atribuie fanii, în special non-japonezi, de anime/manga/jocuri video japoneze, pe de altă parte reprezintă o denumire de care tot fanii se feresc, pentru a nu cădea în stigma asociată fandom-ului – aceea de antisocial, ciudat etc. Mult timp a fost demonizat în Japonia datorită unor contexte media destul de grave, iar acum e acceptat ceva mai bine datorită succesului termenului în spaţiul internaţional. E ca o sabie cu două tăişuri acest cuvânt cu semnificaţiile sale.

Prin ce diferă cosplay de balul mascat?

A.T: Într-un bal mascat, într-un carnaval, îţi acoperi faţa sau te costumezi pentru a evada, a celebra într-un anumit context, pentru acea perioadă. Cosplay-ul reprezintă o practică de fandom în care alegi un personaj care reprezintă o parte din tine, îl impersonezi în totalitate şi îl dezvolţi de la zero: îţi creezi costumul, înveţi să faci machiajul specific, să coafezi peruca, să lucrezi în varii materiale etc. Dacă să zicem că pornesc din resorturi comune, fiecare practică îşi are locul într-un context social şi cultural diferit. Cosplay-ul este o explorare mai degrabă, nu o simplă evadare sau defulare. Evident, asta e interpretarea mea până la urmă. :)


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!