Lectorul Monica Neatu ne-a trimis acest articol despre schimbarile petrecute in moda in perioada anilor ’56 – ’60, ca sa veniti pregatiti la cursul MODA EUROPEANA: de la Belle Epoque la secolul XXI ce va incepe saptamana viitoare, din 18 pana in 22 iulie. 

Lectura placuta! :)

            În  1956, o tânără senzuală îşi punea amprenta asupra mentalităţilor şi  imaginarului european.  Într-un dans îndrăcit[1], care a fermecat şi a scandalizat în epocă, Brigitte Bardot a transformat  Et Dieu… créa la femme (Şi Dumnezeu… a creat femeia) într-un mit (r. Roger Vadim).  Dezinvoltura personajului, care culminează cu secvenţa dansului, nu este doar o simplă fantezie cinematografică, ea traduce  o stare de spirit, anunţând o serie de transformări la nivelul societăţii europene.

            Femininul îşi afirma dorinţele şi şi le asuma, fenomen ce  avea să culmineze cu revoltele din anii ’60, atunci când tinerele, dar nu numai ele, au revendicat printre altele şi  libertatea  propriului corp.  Barometrul acestor transformări sociale a fost, precum şi în alte epoci istorice, moda străzii, ea exprimând fără foarte multe complicaţii metamorfozele unei lumi.

            Tinerii născuţi imediat după cel de-al doilea război mondial  (baby boom-ul din 1947) îşi doreau o modă accesibilă, special gândită pentru ei, care să le permită să se bucure din nou de viaţă, de libertatea de mişcare şi de propriul corp. Dacă saloanele haute couture de la Paris sau Londra le păreau nu numai inaccesibile, dar şi de neînţeles, marile centre comerciale echivalau cu un Babel lipsit de identitate şi gust. Această clientelă urbană, cu bani de buzunar şi dorinţă de cumpărare avea să schimbe nu numai faţa modei europene, dar şi concepţiile unei epoci.

            La Londra şi Paris o nouă generaţie de creatori au încercat să răspundă aceste noi clientele. Pe malurile Tamisei Mary Quant propune tinerelor rochii scurte, trapezoidale  asortate cu pantofi şi cizme colorate. Dar marea ei reuşită a fost deschiderea unui magazin dedicat modei tinere şi exuberante, Bazaar (1955) simbolizând dorinţa tineretului britanic de a se bucura de viaţă şi de a uita recesiunea de după război.

Rochiile scurte inspirate de tricourile masculine erau asortate cu jachete cadrilate sau cu ciorapi până la genunchi. Produse în serie, ele se vindeau la preţuri relativ modice, fapt care a revoluţionat vânzarea cu amănuntul.

Trupul feminin se adaptează acestei mode tinere şi sportive, modelul ideal fiind Twiggy, tânăra cu trupul subţire şi longilin şi tunsoare minimalistă, ce părea că sfidează look-ul mult prea căutat din din anii ’50.

            Laboratorul noului stil londonez a devenit în scurt timp Carnaby Street. Iniţial o stradă lăturalnică din Soho, ea avea să se transforme în artera tinerilor designeri, marcând şi apariţia unui fenomen social – mersul la cumpărături văzut ca un mod de petrecere a timpului liber şi de socializare. În rochii inspirate de faimoasa Casbah Dress sau cu imprimeuri Pop sau Op Art, tinerele arborau un look androgin şi delicat, masculinul pare că se feminizează în sacouri cambrate, cu umeri mici şi cu tunsori împrumutate din universul feminin (look-ul Beatles).

Metropola britanică devine The Swinging City ( revista Time, aprilie 1966).  Noul stil începe să atragă o clientelă din ce în ce mai variată, în momentul deschiderii magazinelor  Biba (Londra, 1964) şi Paraphernalia (New York, 1965).

            Răspunsul francez la experimentele din spaţiul londonez vine de la o generaţie de designeri formaţi în atelierele haute couture dornici să propună o modă în egală măsură practică, dar şi elegantă. Înspiraţi de zborurile în spaţiu Courrèges şi Pierre Cardin propun ţinute albe, cu pălării inspirate de cosmonauţi, utilizând materiale avangardiste pentru epocă. Cardin este primul care apelează la studenţi pentru prezentarea colecţiilor masculine, iar în 1959, prima colecţie în serie îl obligă să demisioneze din Chambre Syndicale de la Couture.

            Istoria a consemnat dubla paternitate a minijupei, şi Courrèges şi Quant şi-au revendicat această calitate. Interesant este răspunsul designerului britanic care surprinde cel mai bine spiritul modei anilor ’60 – Amândoi am inventat minijupa, dar strada a fost cea care a impus-o. Pentru a răspunde cererilor unei elite urbane tinere şi elegante, Yves Saint Laurent inaugurează, în 1966, YSL Rive Gauche cu produse în serie, marcând începutul colecţiilor de prêt-à-porter. Această epocă rămâne asociată în istoria casei pariziene  cu faimoasa rochie Mondrian, o reinterpretare  în stil haute couture a experimentelor londoneze.

Inspirat de pânzele lui Piet Mondrian, Saint Laurent propune o îmbinare de materiale şi culorii, dând astfel stil şi unicitate unei rochii sac. Sacrată de revista Vogue, ediţia franceză,  în septembrie 1966, ea avea să fie ultra copiată şi imitată.

            Dar adevărata revoluţie avea să se producă în 1966, când în garderoba feminină intră definitiv costumul pantalon. Purtat în interbelic de staruri avangardiste, precum Marlene Dietrich, costumul pantalon scandaliza încă în anii ’60. Prezentat iniţial în colecţia haute couture, el avea să reprezinte femeia independentă, in plină mişcare, care adoptă un stil masculin, dar păstrează şi ceva din şarmul şi eleganţa seducătoarei.

            Anii ’60 s-au încheiat în acorduri colorate, psihedelice şi hippy, revoltele tinerilor din 1968, au impus un nou stil, o privire mult mai liberă şi lipsită de inhibiţii asupra trupului şi a sexualităţii.

[1] https://www.youtube.com/watch?v=Q1e5dVd5Tvw


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!