Riscul – Cum să-ţi întreţii inventivitatea în cinema
 

Încă din facultate, cineastul înţelege că rostul lui, ce aşteaptă societatea de la el, e să creeze filme care – zis mai direct sau mai oblic – trebuie să deştepte oamenii. „Să pună oamenii pe gânduri”, „să facă oamenii să-şi ridice semne de întrebare” sunt expresiile pe care le folosim pentru a califica dacă un film şi-a atins scopul sau nu.

Altfel spus, cineastul, asemenea scriitorilor, pictorilor, muzicienilor şi a altor artişti, ţine să-şi revendice şi un rol educativ. Puţini sunt cei, dintre cineaşti, care se gândesc la propriile filme ca la simple forme de entertaining, ca la prilejuri agreabile de petrecut timpul liber. Nu. Ideea care ne însufleţeşte pe toţi e că de priceperea şi de iscusinţa noastră depind educaţia oamenilor şi – destui nu s-ar sfii să adauge – sănătatea lor morală.

Presupoziţia e, desigur, că omul obişnuit trebuie instruit, culturalizat, elevat – singurul mijloc prin care putem spera la oarecare progres, la un strop în plus de civilizaţie. Trebuie să ne asumăm această sarcină, dacă vrem cu adevărat ca semenii nostri să nu sucombe, Doamne fereşte, într-un şi mai mare marasm decât cel în care deja se află. Până aici, toate bune şi frumoase.

Ca să-şi atingă acest obiectiv, fiecare se pregăteşte cu mai multă sau mai puţină dedicaţie, cu mai mult sau mai puţin talent. Dincolo de o pregătire tehnică şi teoretică, o idee anume a ajuns să bântuie însă imaginarul multor creatori de film de la noi. Aceea că cineastul îl slujeşte cel mai bine pe spectator negândindu-se la el, neîncercând să-i măgulească aşteptările. Pe câţi nu auzi etichetând cutare sau cutare film drept „comercial”? Subînţelegând că respectiva peliculă e făcută să aţâţe nişte pofte nu neapărat spirituale, dar mai ales că-i lipsesc acele calităţi de natură să inspire interogaţii benefice pentru lărgirea orizontului spectatorului. Îţi respecţi spectatorul în măsura în care reuşeşti să te exprimi în mod autentic, dar mai ales evitând să faci din el interlocutorul căruia îi este adresată povestea. O formă de egoism, am putea crede – chiar dacă, nu-i aşa?, una sofisticată. În definitiv, istoria e plină de artişti care par să-şi fi produs arta neavând mai întâi în minte decât dorinţa de a se exprima pe sine.

De la Van Gogh la Kafka şi de la Mozart la John Cassavetes, o nesfârşită puzderie de inşi şi-au riscat timpul, energia şi talentul, încercând să spună ceva fără să se gândească prea mult la gustul ipoteticului consumator. În acelaşi timp, să remarcăm totuşi că niciunul din ei nu şi-a propus să moară de foame. Dacă tot îşi puneau sufletele pe tavă în propriile creaţii, nu s-ar fi supărat să le fie şi cumpărate. Lucru care, bineînţeles, celor mai inspiraţi dintre ei li s-a şi întâmplat. Raţionamentul e la îndemână. Izbuteşti performanţa de a crea o artă atât de autentică, atât de generoasă în viziune, încât să se mai recunoască şi alţii în ea… vine şi banul. Experienţa relevantă e totdeauna răsplătită.

Ei, cam tot aşa se gândeşte şi cineastul român. Împărtăşeşte cu aceşti admirabili predecesori aceleaşi idealuri de libertate de expresie, nutreşte, laolaltă cu ei, aceeaşi speranţă de a-i mişca pe oameni. Cu o singură, notabilă, deosebire – una care afectează creativitatea şi despre care nu se vorbeşte îndeajuns. Artiştii cu pricina, imensa lor majoritate, nu-şi puneau speranţele în spinoase concursuri de finanţare de la stat pentru a-şi produce arta. Nu că ar fi avut ceva împotrivă, nu din scrupul n-au făcut-o. N-au făcut-o din măcar două motive. Unul ar fi că ideea subvenţionării artelor, la scara timpului, e o treabă relativ recentă. Un al doilea ar fi că impulsul creator, în ciuda a ceea ce se crede în general, este, înainte de toate, în beneficiul autorului. Primul care se bucură să-şi contemple arta, cu aferentul efect terapeutic, e chiar creatorul. Ba şanse bune sunt să fie cel care se bucură cel mai deplin de ea, de vreme ce e făurită, vorba aia, ca pentru el. Aşa stând lucrurile, ideea că ai putea cere bani altora ca să te simţi tu bine nu le-a venit oamenilor decât târziu. Graţie, desigur, evoluţiei gândirii politice – arta e un bun atât de folositor comunităţii încât comunitatea însăşi, ca presupus beneficiar, trebuie să susţină producerea ei. Că vrea sau că nu vrea.

De fapt, artiştii, cu vagi excepţii, au fost arareori susţinuţi, iar când s-a întâmplat, a fost prin bunăvoinţa unor inşi cu dare de mână. Făcătorii de artă au creat, ca să spuneam aşa, pe riscul lor. Eventual, şi pe al altora dispuşi să-şi pună economiile în joc. Dacă, de exemplu, unul din ei se întâmpla să picteze un tablou care nu se vindea decât un secol mai târziu, atunci asta era. Ghinionul financiar era gestionat de autori, fiecare după posibilităţi.

Cu cineastul român (spun român, dar obiceiul în cauză domină Europa occidentală de nişte zeci de ani de-acuma) lucrurile nu se petrec aşa. Nu se petrec aşa pentru că, graţie existenţei unui Centru Naţional al Cinematografiei, el are o speranţă la care artiştii trecutului nu puteau aspira: banul public. Sigur, nu toţi cineaştii au acces la fondurile CNC-ului. Dimpotrivă, concurenţa pentru a obţine finanţarea propriului film poate fi – şi este – acerbă. La fiecare anunţare de rezultate, există câştigători şi există învinşi între care se nasc periodic fel de fel de dispute cu privire la legitimitatea punctajului, jurizării, ba chiar şi a legii cinematografiei. Dar acesta este, în ultimă instanţă, un amănunt. Câtă vreme bani sunt de dat, o ierarhie se va crea în mod natural, indiferent de valoarea reală a proiectelor.

Aşa, şi? De ce ar merita distincţia asta atenţia noastră? Filme sunt şi dacă le faci pe banii tăi, şi dacă le faci pe banii statului. Tot artă, aşa-zicând, tot autori. Ei bine… da şi nu. În realitate, inventivitatea, talentul, inteligenţa se manifestă diferit, de la un caz la altul. Pentru cei mai mulţi dintre artiştii vremurilor trecute, nu era suficient să se exprime plenar, trebuiau să împace cumva şi necesitatea de a ajunge la sufletele altora – cât mai multe, dacă sperau la o oarecare remuneraţie. Cei care nu izbuteau acest lucru, sfârşeau în mizerie. De fapt, viaţa artiştilor semăna cu a oamenilor obişnuiţi – asemenea vânzătorului din piaţă, trebuiau să furnizeze semenilor lor ceva pentru care oamenii erau interesaţi să plătească. Iar asta îi obliga pe artişti la anevoiosul proces de a-şi înţelege publicul – adică, în ultimă instanţă, de a-l iubi. De aceste indispensabile interogaţii – ce nevoi are spectatorul tău? ce aşteaptă de la arta ta? cum parcurgi drumul până la el? – cineastul modern e scutit. Îi lipseşte literalmente motivaţia. Dacă filmul nu aduce atâţia spectatori cât să-şi recupereze investiţia, nu se întâmplă nimic. Fiecare dintre realizatorii filmului a fost deja plătit pentru serviciul prestat, iar riscul pe care pe vremuri şi-l asuma fiecare e asumat, azi, de noi toţi. Adică de nimeni. În paranteză fie spus, obiecţia mă priveşte şi pe mine – am colaborat şi eu la două filme de lungmetraj finanţate de CNC.

De-aici până la a ţine prea puţin cont de viziunea spectatorului – fie ea şi mărginită, uneori – a fost doar un pas. Aşa se face că destui cineaşti au ajuns să-şi gândească filmele având concepţia că spectatorul român e atât de înapoiat şi de lipsit de gust încât viziunea regizorală trebuie ferită de orice inoportune compromisuri cu aşteptările lui. Chiar din punct de vedere al procedurii concursului CNC, dobândirea unei finanţări pentru un film nu este condiţionată de exigenţa de a obţine suficiente încasări încât filmul să-şi recupereze investiţia. De-un eventual profit, nici nu mai vorbim. În felul acesta, talentul cineastului este stimulat să nu se preocupe de sensibilitatea spectatorului, ci doar de idiosincraziile personale. Altfel spus, de un solipsism. Ceea ce se şi întâmplă. Din istoria recentă a filmului românesc, ultimii 10-15 de ani de când CNC-ul finanţează anual filme, cu câteva foarte puţine excepţii (care nu pot fi inventariate pe mai mult de degetele de la o mână), nu putem numi niciun film românesc care să-şi fi recuperat investiţia. E un soi de creativitate care se bucură când beneficiază de câteva mii de spectatori, uitând cu inocenţă că i-ar fi trebuit câteva sute de mii. Pentru aceşti câţiva, o mulţime care nu reuşeşte să alcătuiască niciodată o masă critică, se cheltuiesc, anual, câteva milioane de Euro. Un preţ destul de mic, aş spune, pe care statul îl plăteşte pentru ca cineaştii români să nu-şi asume riscul de a eşua căutând răspuns la întrebarea ce vor oamenii. Pentru ca cineaştii să nu-şi descopere potenţialul de creativitate, adică de altruism faţă de cetăţenii pe care pretind că îi educă. Cu cât ne vom asuma mai puţin riscul financiar de a face un film care să eşueze, cu atât vom produce filme mai irelevante, mai sortite a fi ignorate de public.

Articolul, aparut in revista Cultura,  este scris de Vlad Trandafir, regizor si scenarist


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!