tristan
 

autor Monica Neatu, istoric

articol aparut, partial, in Dilema Veche, nr. 573, din 5-11 februarie 2015.

La sfârşitul secolului al XI-lea, ducele Guillaume de Aquitania (1071-1126) îşi încânta şi scandaliza contemporanii cu creaţiile sale literare. În versuri tandre, el îşi cânta dragostea pentru o doamnă idealizată şi intangibilă, insistând pe supunerea datorată acesteia. În versuri la fel de înflăcărate, dar într-un limbaj licenţios, ducele îşi lăuda cuceririle mundane, una dintre ele beneficiind, conform legendei, de un portret nud pe interiorul scutului războinicului-trubadur. Aventurile literare ale ducelui marchează începuturile unui fenomen cultural şi social în Franţa medievală. Cunoscută sub numele de fin’amor sau amor curtenesc, lirica trubadurilor a înflorit la marile curţi senioriale franceze, ea punându-şi amprenta asupra mentalităţilor elitelor europene. Lumea violentă a războinicilor s-a lăsat îmblânzită, finamor impunând un nou tip de comportament. Cavalerul se transformă într-un personaj curtenitor, generos, care îşi modelează caracterul pentru a fi pe placul doamnei, personajul central din cântecele trubadurilor.

Departe de a fi sinonimă cu ideea de emancipare a femininului, dragostea curtenească este dominată de dorinţa masculină de a-şi evidenţia rafinamentul şi eleganţa prin intermediul doamnei. Cavalerii, marea majoritate inferiori din punct de vedere social, venerau o doamnă enigmatică, îi purtau culorile, o slujeau cu fidelitate, o apărau de curtenii trădători şi de furiile unui soţ rău, dovedindu-şi devotamentul faţă de stăpâna inimii lor. Prin intermediul acestui personaj feminin idealizat, societatea războinicilor se civilizează, învaţă să îşi înfrâneze impulsurile şi să dea dovadă de răbdare şi modestie. Dacă atenţia slujnicelor se căpăta cu daruri modeste, dragostea doamnei se dobândea graţie unui discurs plăcut, aproape savant, printr-un comportament elegant la curte, la serbări sau în simple conversaţii. Conceptul de curtoazie se impune în gândirea europeană, desemnând omul elegant, generos, rafinat. În final, fin’amor devine pretextul pentru un comportament civilizat, arta iubirii implicând un rafinament cotidian, fie că vorbim de societatea masculină sau de cea feminină.

Tot în această epocă îşi fac apariţia diverse reguli de comportament, inspirate de scrierile antichităţii. Amuzante pentru cititorul contemporan, multe îi ironizează pe domnii şi doamnele de acum şapte sute de ani. Doamna trebuie să bea cu grijă, cu înghiţituri mici, să nu îşi îndese mâncarea în gură sau să ia o altă bucată înainte să termine ce are în farfurie, să îşi şteargă gura de grăsime, să bea delicat din potir, să nu producă sunete neplăcute când bea şi să evite beţia (Jean de Meung, Romanul trandafirului, sec. al XIII-lea). În cazul cavalerilor, sunt menţionate diverse sfaturi privind curtarea doamnei: domnul trebuia să dea dovadă de tact şi cumpătare, nimic nu deranjează mai mult decât stridenţele de limbaj şi faptele necugetate. Darul, marea problemă a îndrăgostitului medieval, cunoaşte o transformare radicală faţă de tradiţia antichităţii. Dacă în vremea lui Ovidiu darurile cumpărau favorurile curtezanei, în evul mediu ele simbolizau dragostea, de aceea erau alese cu grijă, scopul fiind să amintească de un sentiment, nu să oblige. Lirica trubadurilor evocă şi senzualitatea dragostei, oferind sfaturi pentru momentul întâlnirii amoroase (trăită sau imaginată). Bărbatul, chiar dacă el era cel care conducea jocul erotic, trebuia să dea dovadă de înfrânare (faimoasa probă a trupurilor – asag), să asculte de dorinţele doamnei, plăcerea dragostei (joi) era împărtăşită de ambii parteneri.

Trăită sau imaginată, dragostea trubadurilor a acordat femininului un rol definitoriu în procesul civilizării, doamnele fiind cele care au conferit eleganţă şi rafinament Europei medievale şi moderne. Considerate regine în societate, doamnele de la marile curţi regale sunt asociate conceptului de savoir-vivre. În procesul de edificare a societăţii rafinate, regii invocă respectul şi dorinţele doamnelor pentru a impune diverse reguli de politeţe. Printr-o exclamaţie celebră, Domnilor, puneţi-vă pălăria pe cap, ducesa o permite!, Ludovic al XIV-lea le-a atras atenţia curtenilor că respectul datorat regelui trebuia să se extindă şi asupra societăţii feminine.

Reminiscenţele curtoaziei medievale se întâlnesc până în epoca contemporană. Fascinaţi de civilizaţia feudală, romanticii secolului al XIX-lea transformă sărutul mâinii într-un adevărat semn al rafinamentului. Gestul, impus de elitele franceze, devine o adevărată modă în Europa interbelică, fiind însoţit de o serie de reglemetări stricte. Niciodată practicat pe stradă sau în locuri publice, sărutul mâinii era rezervat recepţiilor şi întâlnirilor private. Domnul trebuia să dea dovadă de eleganţă şi sobrietate, să aştepte ca doamna să îi întindă mâna, iar gesturile sale să nu denote lascivitate. Prin reguli, considerate astăzi romantice sau desuete, domnii erau învestiţi cu o putere de protecţie simbolică, ei aducând un omagiu eleganţei feminine. Cavalerul care oferă braţul doamnei, intră primul în restaurant şi îi ţine uşa şi mantoul, coboară şi urcă scările primul, iată câteva reguli de comportament, care le încântau pe străbunicile noastre şi care continuă să facă parte din ADN-ul bărbatului curtenitor.

Cele două războaie mondiale, emanciparea feminină din anii ’60-‘70 şi mutaţiile sociale din ultimele decenii au transformat bunele maniere într-o cetate asediată, spectrul ridicolului ameniţând curtoazia. Bunele maniere au încetat să mai fie privite drept apanajul unei elite sociale, dornică să-şi afirme preeminenţa. Chemată să tempereze agresivităţi şi să permită convieţuirea unor identităţi şi individualisme diverse (sociale, culturale, sexuale, etc), politeţea se adapteză în funcţie de mutaţiile culturale, tehnologice şi economice.

Într-o încercare de acomodare a curtoaziei la gusturile şi mentalităţile contemporane, în Europa Occidentală şi în Statele Unite şi-a făcut apariţia un fenomen inedit – sex etiquette. Pornind de la ideea că o sexualitate eliberată nu trebuie să rimeze cu lipsa de maniere şi cu comportamentele grosiere, autorii oferă un adaos la ghidurile de bune maniere şi încearcă să aducă curtoazia în secolul al XXI-lea. Aventurile de o seară, întâlnirile pe Internet, etc, toate sunt privite într-o manieră amuzantă şi lipsită de falsă pudoare. Acest gen de scrieri pornesc de la respectul şi grija faţă de celălalt. Partenerii trebuie să îşi cunoască şi accepte limitele, insistenţele şi jignirile nu îşi au locul într-o relaţie, domnii sunt invitaţi să dea dovadă de tandreţe şi afecţiune, să nu lezeze doamna cu comentarii grosiere, nici aceasta nu trebuie să îi dea false speranţe (regula ultimului pahar).

Din raiul său occitan, Guillaume de Aquitania ne priveşte, probabil, cu ironie, dragostea şi curtoazia încă mai dau bătăi de cap.

autor Monica Neaţu,

doctor în istorie cu o teză despre identităţile confesionale în Europa medievală.

Lector la Fundaţia Calea Victoriei.

 


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!