sandra-2
 

În România crizei şi a ideii că nimeni nu mai citeşte, iar tinerii au griji mult mai lumeşti decât cultura, există Fundaţia Calea Victoriei. Trecută prin mediul diplomatic şi corporatist, preşedinta FCV, Sandra Ecobescu, a pornit de la zero şi a creat, în 2008, un proiect de succes, deocamdată unic în România: cursuri şi evenimente culturale pentru toate vârstele, în domeniul ştiinţelor umaniste. De la Istoria Artelor, Antropologie culturală, Astronomie, Istoria Bucureştilor, Simboluri sacre, Islamul, până la Personal Branding pe Internet, Ateliere practice (bijuterii soutache, modelare în lut, mozaic, pictură pe textile, machiaj, fotografie, arheologie, scriere creativă etc), „Balul Bucureştiului Interbelic”, proiectul gratuit pentru elevi „Pentru ce mergem la Operă” (împreună cu dirijorul Tiberiu Soare), programe la Centrul de Zi Sf. Sofia, burse de participare la cursuri pentru peste 1000 de elevi şi studenţi.


Sandra Ecobescu vorbeşte responsabil şi realist, dar şi foarte încurajator şi senin despre normalitatea şi bucuria culturii umaniste, tocmai în miezul crizelor de toate felurile.

De la o copilărie fericită, apoi Facultatea de Litere şi jobul corporatist, spre cursuri despre cultură

Biografia mea s-a legat cumva de ceea ce a devenit, ulterior, Fundaţia Calea Victoriei.

Tatăl meu a fost diplomat, ambasador în Grecia, iar eu am avut o copilărie mai fericită şi ocrotită decât a multor altora, într-o perioadă cu multe lipsuri. În consecinţă, când am mers la şcoală şi, apoi, la facultate, unde am cunoscut tineri care veneau din toate categoriilor sociale şi diverse oraşe, am avut un mare şoc. M-a urmărit apoi mult timp ideea că aşa cum eu am primit foarte mult în copilărie ‒ cultură, educaţie, siguranţă, bunăstare ‒ este datoria mea să şi dau ceva mai departe.

Doi ani din gimnaziu am învăţat la o celebră şcoală de fete din Atena, Arsakeion. A fost o experienţă extraordinară, să învăţ bine atât limba, cât şi foarte multe despre cultura şi civilizatia greacă. Acolo, dar şi în România, mama ne-a dus de mici  la muzee, biserici, expoziţii, teatre… În ciuda traiului greu, Bucureştiul comunist era foarte efervescent din punct de vedere cultural: multe expoziţii, muzee care astăzi se redeschid după mulţi ani sau se închid din lipsă de fonduri erau foarte vii pe atunci. M-am întors în România, iar după Facultatea de Litere am obţinut o bursă de un an de la Fundaţia Onassis.

După facultate (foarte frumoasă, dar şi foarte teoretică) am simţit cumva nevoia să aterizez şi mai mult în realitate. Am lucrat în diplomaţie, dar fiind o persoană care, de regulă, spune ce gândeşte, mi-am dat seama că nu sunt făcută pentru a lucra într-o instituţie a statului. Apoi, aproape şapte ani, am lucrat cu sora mea, Irina Grigore, în logistică, atrasă de faptul că în fiecare zi se întâmpla ceva nou. Acolo am învăţat multe despre coordonarea şi comunicarea într-o echipă, ceea ce ‒ din nou ‒ s-a legat frumos de ceea ce fac acum.

Fundaţia s-a născut dintr-o nevoie personală de cultură şi de timp

Sora mea, Irina, avea un apartament pe Calea Victoriei şi m-a întrebat „ce vrei să faci acolo?”. Tocmai citeam cartea domnului Neagu Djuvara, Istoria românilor povestită celor tineri şi am zis, pur şi simplu: „hai să inventam un spaţiu în care tinerii să se poată întâlni cu şi învăţa de la oameni de valoarea domnului Djuvara.” Am început să discutăm cu tineri de liceu ‒ la început colegi de-ai nepoatei mele (elevi mari de la Liceul Tonitza) ‒ să vedem ce domenii îi interesează în afara şcolii. Surprinzător pentru noi, au bifat cele mai variate domenii, mult dincolo de programa şcolară.

Aşadar, la baza FCV a stat, iniţial, pasiunea mea pentru cultura umanistă, dar şi faptul că îmi doream mai mult timp petrecut cu copilul meu şi cu diferite evenimente culturale la care rareori reuşeam să ajung. Aşa se întâmplă pentru multe persoane, pentru care cursurile noastre sunt o oază din acest punct de vedere. În plus, am realizat cumva că meseriile spectaculoase se pot, de fapt, explica şi copiilor, iar ideea Fundaţiei am putut-o explica foarte bine şi fetiţei mele.

Nu credeam şi nu cred teoria asta fatalistă că tinerii nu mai citesc, nu sunt pasionaţi de cultură şi stau doar cu nasul în computer. Dimpotrivă, am avut şi continui să am dovada contrariului. Vin mulţi elevi şi tineri la cursurile FCV şi îi pasionează cele mai variate domenii umaniste. E esenţial, însă, cum comunici cu ei, prin ce context şi poveste îi atragi spre cultură. Exact asta demonstrează şi Noaptea Muzeelor: motivul pentru care vin foarte mulţi tineri nu e neapărat că e gratis, ci e vorba de un context care atrage oamenii şi le deschide apetitul pentru evenimente culturale pentru care, în mod normal, probabil nu s-ar urni.

Ce caută oamenii la cursurile FCV? De ce n-ar citi mai bine o carte pe subiectele respective?

E vorba de economie de timp şi efort şi un câştig de calitate. Lectorii noştri oferă o selecţie concentrată de informaţii (subiectivă, e drept, dar profesionistă) asupra temelor abordate, nişte repere pe care, altfel, cu greu ai putea să le obţii, mai ales dacă nu eşti familiarizat cu domeniul. De la aceste repere poţi merge mai departe dacă vrei.

Apoi, foarte importantă este şi interacţiunea cu ceilalţi. După ce stai toată ziua la serviciu, de multe ori doar în faţa calculatorului, când te întâlneşti la curs cu un grup de persoane şi cu un maestru foarte atent ales, oameni cu interese similare ţie, dar, poate, perspective diferite… E o experienţă frumoasă, relaxantă şi utilă. Unele cursuri au avut şi roade ulterioare, de exemplu cursul de pictură, după care participanţii au avut expoziţii şi au continuat să picteze, păstrând legătura unii cu alţii.

Ce e cultura generală şi la ce bun să o mai ai astăzi?

Din punctul de vedere al „culturii generale”, trăim un moment extrem de nefericit. Aparent, ne este accesibilă orice informaţie, dar, de fapt, internetul e un ocean de informaţii în mare parte confuze sau greşite şi, deschizând uşa internetului, toate lucrurile astea cad peste tine. Internetul e o bibliotecă cu multe capcane. Pare că toţi au (acces la) cultură generală, dar, de fapt, e o confuzie generalizată. În fond, cred că cultura generală are în centru ideea de discernământ. Păcatul învăţământului românesc a fost şi încă este ideea că trebuie să turnăm cantităţi mari de informaţii în capul elevilor. Cultura generală nu înseamnă memorare, ci să ai nişte repere pe care, ulterior, poţi construi şi la care te poţi întoarce. Cu asta rămân cursanţii noştri dupa ce participă la ateliere.

Interviul poate fi citit în întregime pe ArtAct Magazine


Newsletter

Aboneaza-te la newsletterul nostru pentru a primi pe email informatii despre cele mai noi ateliere si evenimente!