Povestiri de Calea Victoriei

Va invitam in unul dintre cele mai frumoase palate din Bucuresti si de pe Calea Victoriei sa ascultam povestea acestui drum plin de istorie si intimplari.

Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi străzi ale Bucureştilor. Ea devine în cursul secolului al XIX-lea un Corso al oraşului modern, cu magazine de lux, cafenele, palate somptuoase, teatre de varieteu, muzee, cazinouri, hoteluri, restaurante, cofetării, reprezentanţe ale unor firme şi bănci, mai rar parcuri şi locuinţe particulare.

Calea Victoriei a mai însemnat reşedinţa regilor României (astăzi Muzeul Naţional de Artă) alături de instituţii publice de prim rang, ridicate după 1860 precum Fundaţia Culturală Regele Carol I (astăzi Biblioteca Centrală Universitară) şi  Ateneul Român.

Vechi traseu comercial în evul mediu, care secţiona târgul Bucureştilor, partea sa vestică, pe axa sud-nord, a purtat numele de Podul Mogoşoaiei. Potrivit legendei, la capătul sudic al drumului îşi avea reşedinţa familia boierului Mogoş, care folosea acest drum pentru a ajunge la întinsul său domeniu din afara oraşului, care-i poartă numele şi astăzi: Mogoşoaia. Acest lucru se întâmpla în secolul al XVII-lea. Către finalul acestui secol, domeniul familei Mogoş intră, prin căsătorie, în posesia principelui Constantin Brâncoveanu. Palatul de la Mogoşoaia, pe care Brâncoveanu l-a ridicat în timpul domniei sale (1688-1714), a fost reşedinţa de vară a principelui şi a fost conectat cu Bucureştiul prin podul Mogoşoaiei amenajat cu acest prilej. A realizat astfel un drum direct, către reşedinţa de la Mogoşoaia, legând-o de palatul brâncovenesc din târgul Bucureştilor, aflat pe malul sudic al Dâmboviţei.

De la această reşedinţă principară, demult pierdută, s-a aflat locul numit „Capul Podului Mogoşoaiei”. Aici se află astăzi ansamblul numit „Blocul Gioconda”  ridicat în preajma primului război mondial pentru a fi Senatul României şi finalizat după marele război ca ansamblu de locuinţe.
Podul Mogoşoaiei este una dintre primele artere modernizate. Începând cu anii 1866-1870 şi până la 1900, apar clădiri moderne, de rezonanţă franceză precum Palatul Poştelor, Casa de Economii şi Consemnaţiuni; pasajele Macca şi Villacrosse; hoteluri precum «High Life», «Imperial», «Splendid», «Capşa», «Hotel de France», Hotel «Louvru», «Hotel du Boulevard», Hotel «Hugues» etc. Dar şi palate somptuoase precum: palatul Ştirbey, Cantacuzino, Sturdza şi nu în ultimul rând, Palatul Regal.

Podul Mogoşoaiei devine Calea Victoriei începând cu anul 1878, ca urmare a obţinerii independenţei de către România faţă de puterea suzerană, Imperiul Turcesc. Calea Victoriei devine atât de renumită încât i s-au dedicat câteva cărţi iar după 1918, a fost şi subiectul unui roman scris de Cezar Petrescu: „Calea Victoriei”. Anii puterii populare au modificat-o prea puţin, exceptând latura nordică, unde în urma sistematizării Pieţei Victoriei, au fost ridicate câteva blocuri care amintesc de stilul nord-coreean.

Până  în 1947 aici a pulsat viaţa economică, politică  şi culturală a României; era o esplanandă a modei, a conversaţiei, flirtului, a gesturilor măsurate, a complezenţei atent calculate. Când această umanitate a fost evacuată din istorie, între 1947-1955, Calea Victoriei a devenit o stradă obişnuită, a unei metropole europene, rămânând doar o atracţie turistică pentru iubitorii de aventură urbană.