Despre Ingeri

Andrei Gaitanaru

Atunci când vorbim despre îngeri, ne asumăm – fie că ştim, fie că nu ştim – ceva din statutul acestora. La fel ca ei, vorbim sau ne referim la ceva ce nu ne este propriu, la ceva care nu ne aparţine. Aducem o veste asupra căreia nu avem nici o autoritate. Cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, ne referim la ceva ce ne depăşeşte. Să însemne, astfel, că suntem îngeri fără să ştim sau că, fără să vrem, împrumutăm o condiţie angelică? Schiţa unui răspuns poate surveni în urma unei succinte arheologii a ierarhiei cereşti.

O astfel de reflecţie ne-ar putea ajuta să vedem că, potrivit tratatelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, aşa cum omul a fost creat după chipul (εικόν) lui Dumnezeu, fiind gândit în vederea unei infinite reflectări a Creatorului său, îngerului (άγγελος), cel care vesteşte, îi revine funcţia de a da mai departe sau de a interpreta, pe măsura transparenţei sau a purităţii sale, mesajul lui Dumnezeu.

Pentru a surprinde această funcţie interpretativă a îngerului, ne vom concentra atenţia asupra caracteristicilor Ierarhiei Cereşti, aşa cum a fost ea decupată în tratatele câtorva figuri emblematice ale tradiţiei patristice. În acest fel, vom putea propune în mod adecvat începutul unei priviri adresate relaţiei dintre om şi proximul său din ierarhia cerească: îngerul.

…………………………….
Catalin Buciumeanu

„Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul;
iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.”
Geneză (28:12)

Cu toţii ştim cum arată un înger. Întreaga istorie a Occidentului ne vorbeşte în imagini despre o prezenţă diafană, aflată undeva între cer şi pământ, gata să poarte cele ale oamenilor către zei şi cele ale zeilor către oameni. Ceea ce nu cunoştem despre prezenţa lor discretă acoperă o întreagă serie de tratate gata să ne lumineze în orice privinţă. Şi cu toate acestea ştim tot atât de puţin cât ştim îndeobşte despre cvadratura cercului.

Punţi între două lumi – îngerii – sunt fiinţe ale intervalului. Suind şi coborând – scara visată de Iacob – îngerii întruchipează paradoxul distanţei irecuperabile fie ea etică, morală sau ontologică.

Îngerii pot ceea ce nici o fiinţă creată nu poate: să fie în acelaşi timp aproape de om şi aproape de Dumnezeu. Aspiraţia umanităţii de a fi is anghelos – asemeni îngerilor – este în acest caz o  năzuinţă legitimă, un nepreţuit indicator al statutului nostru ontologic.