Cum se distrau românii odinioară?

Istoria noastră este foarte bogată ȋn ludic. Avem pe de o parte distracţiile prilejuite prin tradiţie, de diferite evenimente cum ar fi cele legate de naștere, botez, logodnă sau căsătorie, emancipare și majorat,  dar și sărbători colective legate de Crăciun, Paște, sfinţii cărora le purtăm numele. Pe de altă parte avem sarbătorile oficiale, mai recente, cum ar fi ziua naţională, ziua muncii, ziua tineretului etc. Toate acestea sunt celebrate anual și sunt cuprinse ȋntr-un calendar cu repere relativ fixe.

În afara lor au existat din vremurile moderne o varietate de accesorii cotidiene care au ȋmbogăţit opţiunile ludicului: cafeneaua, berăria, restaurantul, teatrul, carnavalul, balul, ceaiul dansant, vilegiatura, cabaretul, jocul de noroc sau de societate, dansul, promenada etc. În vremea din urmă s-au dezvoltat repere noi care au revoluţionat distracţia cum ar fi: cinematograful, velocipedul apoi bicicleta, automobilul, iahtingul. Odată cu acestea, după 1900 ȋn special, sporturile pătrund treptat ȋn lumea distractivului și a ludicului, oferind opţiuni și celor care nu doreau performanţă: tenisul de câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, schiul, patinajul, pe când alte sporturi nu au putut intra ȋn sfera preocupărilor obișnuite cum ar fi pugilismul, hocheiul, atletismul etc.

Majoritarea noutăţilor ȋn ludic și distracţie, pentru ultimii trei sute de ani, aparţin mediului urban. Putem vorbi de un specific urban al distracţiei ȋncă din evul mediu pentru că orașul a oferit ȋnmiite posibilităţi de afirmare și manifestare a ludicului personalizat, individual dar și colectiv. Pentru lumea satului distracţia și ludicul adulţilor era trecut ȋn calendarul tradiţional al sărbătorilor. Nimic nu se desfășura ȋn afara programului restricţionat de acesta. Orașul adaugă, construiește și ȋmbogăţește istoria ludicului pe care vom ȋncerca să o descoperim ȋmpreună. Să vedem ce se pierde pe măsura trecerii generaţiilor și ce aduce nou fiecare generaţie ȋn materie de distracţie.

Adrian Majuru este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta (Compania 2003) si Bucuresti. Povestea unei geografii umane (Institutul Cultural Roman, 2008). In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground urban. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani (Compania, 2006), Familia Minovici – univers spiritual (Institul Cultural Roman 2007) si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete (Paralela 45, 2009). In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.